Căutând ceva într-un Dicționar de psihologie Larousse (1998), dau peste un topi intitulat: CREDINȚA. Curiozitatea mă împinge să citesc explicațiile și să le evaluez oarecum. După cum veți vedea, articolul este lapidar și evaziv. Sau poate am eu prea mari așteptări de la un discționar de psihologie. În fine, să remarcăm limbajul de lemn în care cad, inevitabil, specialiștii noștri. Să mai observăm cum amestec planurile, nu pentru că n-ar putea să le structureze mai bine, ci pentru că sunt pe un teritoriu pe care nu-l înțeleg.
Iată dovada:
Atitudine a unei persoane față de o idee sau față de un fapt pe care le consideră întemeiate. (…)
„Cred că Dumnezeu există” are o cu totul altă esență decât propoziția: „Cred că mâine și în zilele următoare soarele va răsări”. În primul caz, credința mea are un fond religios, pe când în cel de-al doilea mă bazez pe observația cotidiană și pe informația științifică.
Puterea unei credinței variază de la individ la individ, iar la aceeași persoană variază de la un moment la altul al exisenței sale. Nu raționamentul este acela care predomină în credință, și tocmai faptul că ea ascultă de alte condiții, iraționale și afective, o face să reziste cu fermitate realului. Credința îndeplinește o funcție utilă. Omul apelează la credințe pentru a face față unor situații problematice.