La 28 septembrie 2006 se stingea din viață Virgil Ierunca. Născut în 1920, acesta a fost critic literar, poat și publicist român stabilit în Franța începând cu anul 1947. Alături de Monica Lovinescu – soția sa – , el a purtat stindardul anticomunist la postul de radio Europa Liberă și printr-o serie de texte publicate în presa occidentală a vremii.
În denunțarea dictaturii comuniste, Virgil Ierunca devine cofondator al ziarului Uniunea Română, editat (la Paris) de generalul Nicolae Rădescu, publicație la care colaborează inclusiv Grigore Gafencu. Scrie zeci de texte cu miez la revista România, organul de presă al Comitetului Național Român de la Washington, editat de Constantin Vișoianu. De asemenea, a fost și un editor excelent, ocupându-se de o serie de reviste literare ca Luceafărul (1948-1949) care-o avea drept fondator pe Mircea Eliade, Caiete de dor (1951-1957), Ființă românească (1963-1968), Ethos (care apare din 1973).
Opera lui este publicată în diferite variante după Revoluție, arătând că – dincolo de granițe – România a avut un curent anticomunist închegat. Poate chiar mai bine articulat decât în interior, acest fenomen a avut reprezentanți neobosiți, oameni care și-au riscat libertatea și viața în fiecare zi. Cuplul Ierunca-Lovinescu a mărturisit mereu cât de aproape au fost adesea de arestare și moarte. Împreună au plătit un preț, dar au făcut-o cu demnitate și smerenie. N-au considerat că-și fac niciodată mai mult decât datoria și nu și-au atribuit niciun merit.
Virgil Ierunca a demascat grozăviile regimului comunist, încercând să trezească adormitele conștiințe ale Occidentului. A anulat din fașă orice naivă simpatie a vestului față de comunismul românesc, arătând atrocitățile pe care acesta le comite. Într-un fel, a fost unul dintre martorii noștri de nădejde la scara istoriei. Demnitatea noastră ca nație are un fundament cu astfel de oameni care – prin dârzenie, talent și inteligență – s-au simțit mereu datori să spună adevărul și să acționeze în numele lui. Generația post-decembristă e datoare – și ea – să țină seama de asemenea biografii. Fără acestea, istoria ne-ar fi mai săracă, aproape insipidă.