La 5 octombrie 1703 s-a născut predicatorul, filozoful și teologul american Jonathan Edwards. Considerat precursorul unei pleiade întregi de filozofi – precum Charles S. Peirce (1839-1914), William James (1842-1910), Josiah Royce (1855-1916), John Dewey (1859-1952) sau George Santayana (1863-1952) – Edwards s-a născut într-o familie cu 11 copii, ca fiu al rev. Timothy Edwards (1669-1758) și Esther Stoddard Edwards (fiica reverendului Solomon Stoddard din Northampton, Massachusetts). Încă de mic și-a exersat mintea și sufletul în teologia Reformei și evlavia puritană. Precoce și silitor încă de mic, Jonathan intră la ceea ce va deveni mai târziu Yale College la doar 13 ani. Aici va studia limbile clasice și biblice, logica și filozofia naturală. Își încheie studiile cu un studiu pe filozofia lui Locke și Newton, fapt care atrage atenția profesorilor lui într-un mod deosebit.
În mediul evanghelic, Edwards este cunoscut drept precursor al Marii treziri cu care Dumnezeu a binecuvântat America acelor vremuri. Mai mult, el a fost unul dintre marii susținători ai misiunii creștine, alocând timp, resurse și eforturi în această direcție. Deși mărturisea cum, în tinerețe, mintea îi era plină de obiecții, în anul 1721 lucrurile începeau să se clarifice. Este anul convertirii lui, este momentul despre care va vorbi mai târziu cu atâta candoare. O divină și supranaturală lumină i-au invadat inima și mintea, iar acesta n-a fost decât începutul unei evoluții spirituale impresionante. Prin felul cum a trăit și a slujit, el a adus un omagiu viu suveranității lui Dumnezeu, iubirii lui Hristos și virtuților creștine.
În anul 1729, când se stinge pastorul Stoddard, Edwards devine pastorul Bisericii din Northampton, cea mai importantă comunitate din Massachusetts (după Boston). În primul volum de predici care fusese rostit în 1731 la câteva conferințe cu clerul bisericesc, el nu se sfiește să condamne boala morală a Noii Anglii, dar și sentimentul nefast al autosuficienței. Dacă într-adevăr credința este totul, atunci ea trebuie să exalte ființa credinciosului, s-o umple de bucurie și sfințenie. În această perioadă, deși Edwards era un calvinist convins, a fost suspectat de o apropiere suspectă de arminianism, fapt care a provocat o adevărată polemică. Pentru a se apăra într-un fel, cunoscutul prediacator a susținut o altă serie de predici intitulată: Îndreptățirea doar prin credință (în noiembrie 1734). Rezultatul imediat al acestor mesaje a fost că peste 300 de oameni au încheiat legământul cu Dumnezeu și au început o viață nouă. Raportul intitulat A Faithful Narrative of the Surprising Work of God (1737) a rămas un document clasic pentru istoria creștinismului.
Între anii 1740-1742, America era deja martora marilor treziri. Predicatori celebrii precum George Whitefield (din spațiul metodist) și Gilbert Tennent (din spațiul prezbiterian) adunau deja mulțimi impresionante prin predicile lor emoționante. Deși uneori excesiv de patetice, aceste mesaje au atins inimile multor americani mai ales veniți din colonii. Edwards a intrat și el în această mișcare, deși întotdeauna slujirea lui a fost mai echilibrată din punct de vedere emoțional. Și totuși, a rămas în istorie cunoscuta lui predică (din anul 1741) intidulată: Păcătosul în mâinile unui Dumnezeu mânios.
După cum istoria a consemnat, Marea Trezire a avut și excesele ei. Un soi de anarhie eclezială s-a instalat în mod inerent, dar și o atitudine prea relaxată în raport cu ordinea civilă a vremii. Ei bine, în acest cadru, Jonathan Edwards a dovedit o luciditate excepțională. Încercând o corecție, el a publicat cele trei tratate de excepție: Accente ale lucrării Duhului lui Dumnezeu (1741) și Unele idei privitoare la actuala trezire (1742) și Uu tratat privitor la afecțiunea religioasă (1746). Se remarcă astfel ca un lider echilibrat, un om al lui Dumnezeu care uzitează deopotrivă de rațiune și emoție, bizuindu-se întotdeauna pe lucrarea Duhului Sfânt.
În 1751 devine pastorul bisericii din Stockbridge, de unde își extinde misiunea între indieni. În anii ce-au urmat a ținut câteva serii de predici și a scris cu sârg. S-a investit în viața ucenicilor săi (dintre care cel mai cunoscut este Samuel Hopkins), punând pe picioare un fel de școală de teologie. Fidel doctrinei calviniste, atât maestrul cât și discipolii au continuat să polemizeze cu arminienii, unitarienii și „infidelii” – cum erau numiți pe atunci gânditorii liberali.
O viață activă, așadar! Mai mult, o viață „construită” corect și onest. Niciodată n-a făcut rabat de la propriile convingeri, niciodată nu s-a tras înapoi din fața marilor provocări. A fost un lider cu multă autoritate, dar și un iubitor al ideii. Influența lui a trecut cu mult granițele Statelor Unite, ajungând în Europa de timpuriu. Predicile lui – unele traduse și în românește – rămân și azi adevărate mostre de biblicitate. Cu asemenea înaintași, putem avea curaj, achitându-ne fiecare – la rândul nostru – de chemarea ce ne-a făcut-o bunul Dumnezeu.