La 20 august 1972 se stingea din viață Nichifor Crainic. La Mogoșoaia (lângă București), în plină perioadă comunistă, ne părăsea unul dintre cei mai mari teologi, scriitori, poeți și filozofi ai momentului. Fiul lui Nedelea Dobre, un țăran de pe apa Neajlovului, si al celei numite „Zana”, el a deprins de la aceștia cele dintâi valori creștine. Dupa primele clase făcute la scoala din satul natal ajunge, in 1904, la Seminarul Central din Bucuresti. Studiază la acest seminar între anii 1904-1912 si la Facultatea de Teologie din Bucuresti între anii 1912-1916. După aceea a participat la Primul Război Mondial, lucrand intr-un spital din Iași (1916-1918). Dupa razboi, teologul si poetul Nichifor Crainic continua să publice articole si poezii la diverse reviste. Îi apar noi volume: „Icoanele vremii” (1919), „Darurile pamântului” (1920) și „Privelști fugare” (1921).
Va urma, mai apoi, studii de specializare la Facultatiile de Teologie Catolică și de Filosofie ale Universitatii din Viena (1920-1922). Publica versuri, articole si traduceri in reviste precum „Luceafarul”, „Ramuri”, „Semanatorul”, „Lumina literara”, „Viața românească”, „Drapelul”, „Flacăra”. Ele erau semnate Nichifor Crainic, nume pe care tanarul Ion N. Dobre – cum s-a numit prin naștere – l-a adoptat ca pseudonim literar.
Începând cu primăvara anului 1945 încep și persecuțiile lui Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de Scânteia, într-un articol special din rubrica „Activitatea Tribunalului special”. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze „elementele reacționare” care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: „Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști” („Scânteia”, nr. 235, 27 mai 1945, p. 6). Mentorul „Gândirii” este judecat în contumacie de Tribunalul Poporului, la 4 iunie 1945, în cadrul procesului lotului „ziariștilor fasciști” (alături de nume ca Radu Gyr și Pamfil Șeicaru), fiind condamnat la „detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război”.
O mare personalitate, așadar. Un om care și-a marcat generația și a lăsat ceva în urma sa. Poeziile lui reprezintă un adevărat tezaur pentru cultura română, gândirea sa continuă să fecundeze și azi generații de teologi și filozofi. Sigur că încă așteptăm biografii mai consistente, lucrări care să-l pună în valoare așa cum se cuvine. Dar, până una-alta, ne bucurăm să-l putem semnala aici, în câteva tușe eseistice. E un fel de datorie de onoare în raport cu cineva care a făcut, la vremea lui, istorie.