La 31 decembrie 1384 s-a stins unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu: John Wycliffe. Este numit adesea Luceafărul de dimineață al Reformei, datorită contribuiției uriașe pe care a adus-o în acest sens. A frecventat cursurile Universității din Oxford, primind doctoratul în anul 1372. Devine profesor și rămâne în mediul oxfordian pentru următorii ani. Cu timpul, erudiția și prestanța sa atrage atenția guvernului. Este știută admirația de care se bucura din partea lui John de Gaunt, ducele de Lancester, care era, de fapt, fiul lui Edward III. Până când Richard II a fost suficient de matur pentru a prelua regalitatea Angliei, Wycliffe a fost unul dintre cei mai de seamă sfătuitori ai ducelui. A exercitat funcții diplomatice foarte importante, devenind unul dintre cei mai influenți lideri ai momentului.
Primele scrieri ale sale merg în aceeași direcție. Implicat activ în viața socială și politică, Wycliffe se vede silit să reglementeze lucrurile din perspectiva Scripturii. Astfel, el considera că toți oamenii sunt arendașii lui Dumnezeu și numai cei drepți, în calitate de adevărați administratori ai Lui, pot să aibă demnități politice. Această echitate socială o propune în două tratate devenite acum clasice: On Divine Dominion (Despre stăpânirea divină) și On Civil Dominion (Despre stăpânirea civilă). Scrise în anul 1375 și 1376, aceste lucrări atrăgeau atenția asupra moralității și omeniei. Cei răi, indiferent că sunt nobili, papi sau regi, nu ar trebui să primească nimic din bogățiile pământești și niciun fel de autoritate. Ei ar trebui constrânși întru pocăință și nici într-un caz să nu li se ofere privilegii care mai rău i-ar degrada.
Această poziție radicală, dar biblică, i-a atras animozități din partea unor oameni influenți, în special din spațiul Bisericii. Așa se face că, în anul 1377, Universitatea din Oxford primește o serie de bule papale prin care i se cere sancționarea lui Wycliffe. Opoziția l-a împins pe acesta la poziții extremiste. De la condamnarea averii Bisericii, el trece la condamnarea abuzurilor dogmatice ale ei. Tot ceea ce este nebiblic devine ținta scrierilor și a discursurilor sale, folosindu-și întreaga notorietate în acest scop. A condamnat transsubstanțierea, a repudiat puterea sacramentală a preoției și a contestat eficacitatea Misei. A respins, în principiu, toată strucgtura de ritualuri, ceremonii și rânduieși care împânziseră Biserica la acea vreme.
Ca efect indirect, Răscoala Țăranilor din 1381 a fost pusă pe seama învățăturii lui, deși Wycliffe nu s-a implicat direct în evenimente. Profitând de situație, liderii Bisericii Anglicane i-au obligat pe urmașii săi să părăsească Oxfordul. Wycliffe însuși s-a dus să locuiască în parohia din Lutterworth (1382), unde s-a și stins în urma unui accident cerebral.
Pe lângă activitatea sa bogată și tratatele extrem de virulente, pe lângă influența pe care a exercitat-o în epocă, Wicliffe rămâne totuși în istorie pentru o altă ispravă. El a încurajat traducerea Vulgatei în limba engleză. Acest proiect era lipit de inima lui și îl ajuta în toate demersurile sale. Astfel, dacă oamenii sunt toți arendașii lui Dumnezeu, atunci aceștia trebuie să afle de la sursă care este voia Sa. Dar lucrul acesta n-ar fi posibil altfel decât prin citirea și explicarea Scripturii. Ultimele luni din viață și le-a petrecut muncind la acest proiect, lăsând ucenicilor să finalizarea a ceea ce se va numi, peste secole, Biblia Wycliffe.
Ucenicii săi au fost receptați în istorie drept lollarzi și proveneau dintre cărturarii de la Oxford, din mica aristocrație și din rândul oamenilor săraci. Ei își bazau întreaga viață și predicare pe Biblie, considerând-o autoritatea ultimă pe care Dumnezeu a lăsat-o omului. Direct sau indirect, ideile lui Wycliffe au ajuns în Boemia prin studenții care l-au auzit la Oxford. Apoi, la Praga, Ian Hus îi duce învățătura mai departe, plătind cu martirajul crezul său. Reforma Protestantă se va clădi, ideatic vorbind, pe aceste doctrine. Merită să ne amintim de astfel de oameni, mai ales în vremuri tulburi ca cele pe care le trăim.