
La 4 februarie 1906 se năștea, într-o familie însemnată, teologul martir Dietrich Bonhoeffer. De ambele părţi ale familiei lui se aflau strămoşi renumiţi de toate felurile, de la oameni de stat şi avocaţi până la pictori şi teologi.
Părinţii lui Bonhoeffer au fost şi ei nişte oameni deosebiţi. Tatăl său, Karl, a fost un om de ştiinţă genial, fiind cel mai renumit psihiatru din Germania din prima jumătate a secolului XX. Mama lui Bonhoeffer, Paula, a fost o femeie strălucită, obţinând o diplomă de învăţătoare cu mult înainte ca lucrul acesta să fie acceptat în cazul femeilor, educându-şi acasă pe toţi cei opt copii ai săi.
Dietrich a avut încă șapte frați și surori, cu mențiunea că una dintre surorile lui i-a fost geamănă. Sora lui geamănă, Sabine, s-a născut la zece minute după el, un lucru cu privire la care o va tachina toată viaţa.
Probabil şi mai important în familia Bonhoeffer era faptul de a acţiona în conformitate cu convingerile afirmate. Nu trebuia doar să gândeşti limpede, ci să-ţi şi demonstrezi ideile proprii, în acţiune. Dacă nu erai pregătit să acţionezi în conformitate cu convingerile pretinse, probabil nu credeai cu adevărat ceea ce afirmai! Aşadar, încă de la o vârstă fragedă, Dietrich a înţeles că ideile nu erau niciodată doar nişte simple idei, ci constituiau temeiul pe care trebuiau zidite acţiunile cuiva şi, în cele din urmă, viaţa celui în cauză. Ideile şi credinţele trebuiau puse la încercare şi verificate, pentru că viaţa purtătorului lor putea să depindă de ele. Lucrul acesta era la fel de adevărat în lumea ştiinţei, pe cât era şi în lumea teologiei.
La fel ca majoritatea germanilor din epoca respectivă, Dietrich a fost crescut în Biserica Luterană. Membrii familiei sale nu frecventau prea des biserica, dar exista acasă o atmosferă creştină, mai ales din pricina mamei lui Bonhoeffer. Ea citea copiilor povestiri din Biblie, iar guvernantele pe care le angaja erau creştine devotate. Tatăl lui Bonhoeffer pare să fi fost agnostic, însă respecta profund credinţa soţiei lui. El a sprijinit-o cu bunăvoinţă în efortul ei de a-i educa creştineşte pe copii şi participa întotdeauna la adunările familiei în care se citea din Scriptură şi se intonau imnuri.
Dietrich era dăruit și din punct de vedere muzical. Putea să cânte la mai multe instrumente şi putea să interpreteze după partitură. În plus, a compus şi aranjat muzică încă de la o vârstă fragedă. În fiecare sâmbătă, familia Bonhoeffer organiza câte o serată muzicală, când se adunau şi cântau la instrumente sau cu gura. Această tradiţie de familie a durat mulţi ani.
Cum la 8 ani începuse cel de Al Doilea Război Mondial, Dietrich a trecut prin traumatizanta moarte a fratelui său Walter – căzut pe front. Familia sa (în special mama) a avut nevoie de ani buni pentru a se reabilita din punct de vedere emoțional. Însă, pe când avea 13 ani, Dietrich a luat decizia fundamentală de a face carieră în teologie. Deși familia avea o orientare intelectualistă certă, ideea cu teologia n-a căzut bine tatălui său. Nici frații și surorile lui n-au fost prea încântați. Totuși, alegând teologia, Dietrich călca însă pe urmele familiei din partea mamei sale. Într-adevăr, bunicul lui Dietrich din partea mamei fusese teolog, aşa cum a fost şi străbunicul său tot din partea mamei, care a fost destul de renumit. Când Dietrich a ajuns student, manualele de teologie scrise de străbunicul său erau încă în uz, iar o statuie a acestui om se găseşte şi astăzi la Jena. Prin urmare, mama lui Bonhoeffer pare să fi acceptat ambiţiile fiului ei cel mai tânăr.
Când a împlinit vârsta de 17 ani, în anul 1923, Dietrich s-a înscris la Universitatea din Tübingen, pentru începerea studiilor teologice. Urmează apoi o călătorie la Roma – cu însoțirea fratelui său Klaus – și revelația pe care o are acolo văzând atătea naționalități participând la Euharistie în Biserica Sfântul Petru. De aici înainte, va considera că toți care cheamă numele Domnului – oricât de diferiți ar fi de el – sunt frații și surorile lui în Hristos.
După întoarcerea de la Roma, el nu a mai revenit la Tübingen, ci s-a înscris la Universitatea din Berlin, care era cea mai prestigioasă instituţie din lume în privinţa studiilor teologice. Legendarul Friedrich Schleiermacher predase acolo, în ultima parte a secolului al XIX, iar legenda vie, Adolf von Harnack, încă ţinea acolo cursuri. Bonhoeffer a participat la cursurile lui şi l-a cunoscut chiar foarte bine. Mergeau adesea împreună spre universitate, cu tramvaiul. Bonhoeffer nu era un teolog liberal, asemenea lui Harnack, însă îl respecta aşa cum îi respecta şi pe ceilalţi teologi liberali de la Universitatea din Berlin, învăţând multe lucruri de la ei. De-a lungul vieţii sale, Bonhoeffer nu s-a temut să înveţe de la cei cu care nu era de acord.
La Berlin, în anii 1924-1927, își face doctoratul cu profesorul Reinhold Seeberg. Titlul tezei: Sanctorum Communio: Studiu dogmatic asupra sociologiei Bisericii. În această lucrare, Bonhoeffer n-a definit Biserica drept o entitate istorică și nici o instituție, ci mai degrabă drept „Hristos existând sub forma comunității bisericești”. Pe când și-a luat doctoratul avea doar 21 de ani.
Cu toate că obținuse toate gradele academice, Bonhoeffer nu voia să fie doar un teolog academic, ci să devină inclusiv pastor (luteran). Dar în Germania acelor zile, ordinarea nu se putea face decât după împlinirea vârstei de două zeci şi cinci de ani. Prin urmare, pentru că nu avea decât 22 de ani, a plecat la Barcelona, unde a slujit timp de un an ca vicar asistent al unei congregaţii vorbitoare de limbă germană. Apoi, la 24 de ani, pentru că mai era încă un an care-l despărţea de posibilitatea ordinării, Bonhoeffer s-a decis să studieze la Union Theological College, în Statele Unite. Aici a avut o altă revelație personală, mai ales participând la întrunirile bisericilor baptiste și penticostale, alcătuite mai ales din afro-americani, care cu entuziasm și seriozitate se închinau lui Dumnezeu.
Evenimentele celor nouă luni petrecute de Bonhoeffer în America au avut un puternic impact asupra lui, iar când s-a întors în Germania, în vara anului 1931, a fost limpede pentru prietenii săi că ceva se schimbase. Părea să-şi ia credinţa mult mai în serios. Înainte de a pleca, intelectul său se găsea la locul lui, acum însă inima lui participa şi ea într-o manieră în care nu participase mai devreme.
Bonhoeffer a ocupat un post în cadrul facultăţii de teologie din Berlin şi a început să predea acolo. Din spatele catedrei, a început să afirme lucruri pe care nu le auzeai de obicei în cercurile teologice din Berlin. De exemplu, se referea la Biblie ca la Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar exista, ar fi viu şi ar intenţiona să ni se adreseze prin intermediul ei. Întregul rost al studierii textului era descoperirea Dumnezeului care se afla în spatele textului. Experienţa nu putea fi pur intelectuală, ci trebuia să fie şi personală şi reală.
Între timp însă și Germania se schimbase. În anul 1931, de pe locul 9, partidul nazist ajunsese pe locul doi. Hitler începea să fie considerat „salvator”, iar – în deplină cunoștință de cauză – Bonhoeffer declara adesea: „Pentru creştinii germani, nu poate exista decât un singur Mântuitor, iar Mântuitorul acesta este Isus Hristos.”
Înainte ca cei mai mulți să observe, Bonhoeffer a profețit ateismul și tirania conducerii lui Hitler. Și-a avertizat colegii, frații de credință, prietenii. A fost puțin luat în seamă, ba dimpotrivă a fost judecat fără cruțare. După ce Hitler a reușit să-și aservească Biserica Luterană de stat, Bonhoeffer a devenit și mai vocal. S-a împotrivit mai cu seamă încercării de epurare a slujitorilor de etnie evreiască din Biserica Luterană. I se părea o absurditate strigătoare la cer, câtă vreme Isus însuși fusese evrei, iar primii Săi ucenici de asemenea.
În cele din urmă, neavând niciun succes din interior, trist și îngrijorat, Bonhoeffer a deschis unui grup de pastori calea pentru a părăsi biserica germană oficială tot mai nazificată, formând astfel ceea ce avea să se numească Biserica Confesională.
Anul 1935 a fost pentru Bohnoeffer unul special. A fost solicitat pentru a conduce un seminar ilegal, în cadrul Bisericii Confesionale. Acolo, la Finkenwalde, el va instrui seminarişti care urmau să fie nu doar nişte simpli clerici luterani, ci nişte ucenici autentici şi adevăraţi ai lui Isus Hristos. Anul pe care l-a petrecut făcând lucrul acesta poate fi considerat epoca de aur a lui Bonhoeffer. A scris despre lucrul respectiv în lucrarea sa clasică Viaţa împreună, în care ne spune ce înseamnă să trăieşti într-o comunitate creştină, una care ia Predica de pe Munte în serios. El i-a învăţat pe seminarişti cum să păstreze o viaţa devoţională robustă, rugându-se, studiind şi meditând zilnic asupra Scripturii.
Acest seminar extraordinar a fost însă închis din ordindul Gestapo-ului. Cu toate acestea, Bonhoeffer a continuat să-i înveţe pe tineri. Trebuia să o facă însă într-o manieră secretă, ascuns de privirile iscoditoare la Gestapo-ului. El a reuşit să predea în taină, timp de mai mulţi ani. Studenţii locuiau împreună cu pastorii din zonă şi se adunau în modalităţi care nu atrăgeau atenţia celor din exterior. Gestapo-ul nu ştia în ce loc se petrecea instruirea – uneori avea loc la o fermă dintr-un anumit loc, alteori în vicariatul unui pastor dintr-alt loc – motiv pentru care nu au reuşit să-l oprească destul de multă vreme. Dar pentru că naziştii erau prin excelenţă meticuloşi şi neobosiţi, i-au pus în cele din urmă capăt.
Progresiv, pe măsură ce naziștii aveau tot mai multă putere, lui Bonhoeffer i s-au interzis tot mai multe lucruri. Nu mai avea voie să păstoreasă, apoi să predea și, în cele din urmă, nu mai avea voie să vorbească în public.
În 1938 şi 1939, norii războiului se vedeau deja la orizont. Bonhoeffer a înţeles că, în momentul în care ostilităţile vor izbucni, el nu va putea pune mâna pe armă pentru a purta războiul lui Hitler. Nu era un pacifist în sensul contemporan al termenului, însă războiul pe Hitler îl aducea asupra Europei şi asupra lumii nu era un război drept, în sensul creştin al termenului. Nu era un război ca o ultimă soluţie, ci un război de pură agresiune naţionalistă. În consecinţă, s-a rugat cu insistenţă, cerându-i lui Dumnezeu să-i arate ce să facă. Era imposibil să te declari non-combatant din motive de conştiinţă, în cel de-Al Treilea Reich. Nu dorea nici să adopte o poziţie publică împotriva războiului, deoarece în calitate de reprezentant de frunte al Bisericii Confesionale, aducea necaz tuturor celorlalţi din biserica respectivă. Cum putea evita obligaţia de a lupta, fără să-şi pună în pericol fraţii din biserica confesională?
Bonhoeffer a găsit soluţia: va pleca în America, probabil ca să predea la Union sau în altă parte. Dar dacă i se oferea o invitaţie şi pleca în Statele Unite înainte de izbucnirea războiului, îi va fi împosibil să se întoarcă în Germania. Era obligat să rămână peste Atlantic până la terminarea ostilităţilor. Renumitul teolog american Reinhold Niebuhr s-a implicat în această afacere, trăgând sforile şi obţinând o invitaţie pentru Bonhoeffer pentru a se întoarce la Union Theological Seminary, unde preda Niebuhr. Totul a fost pregătit, iar în iunie 1939, Dietrich Bonhoeffer a pornit pe mare spre America, pentru a doua oară.
De-a lungul drumului spre America, Bonhoeffer a fost năpădit de nesiguranță. Oare e bine ce face? Oare a înțeles bine voia lui Dumnezeu? Ce caută el în America în timp ce poporul său (și întreaga Europă) trece prin necazuri atât de mari? Toate aceste frământări ne-au rămas datorită jurnalului său, pe care l-a ținut inclusiv după ce a ajuns la New York.
Simținu-se laș, ba chiar trădător, a rămas în America doar 26 de zile, după care s-a întors în Germania, asumându-și toate riscurile.
La momentul întoarcerii sale – când prietenii, perplecși, nu mai înțelegeau nimic – familia lui Bonhoeffer era deja angajată în plănuirea asasinării lui Hitler. Dietrich nu face altceva decât să intre, cu toată convingerea, în această acțiune, găsind argumente teologice solide în acest sens.
Așa se face că, la scurt timp, este coptat de cumnatul său Christel Hans von Dohnanyi, care era membru de frunte al serviciilor secrete ale armatei germane, un serviciu care conspira împotriva lui Hitler. În acest sens, a întreprins călătorii în Elveția și Suedia, încercând să strângă adepți pentru planul lor. Pe faţă, el pretindea că este un cetăţean al celui de-Al Treilea Reich, dar în secret lucra pentru distrugerea lui. Tot în această perioadă, deşi i s-a interzis în mod oficial să publice, Bonhoeffer a continuat să scrie. Lucra acum la capodopera sa, Etica. El nu a terminat niciodată de scris această lucrare, dar Eberhard Bethge – prietenul lui – a publicat-o totuşi postum.
În anul 1942, în timp ce Bonhoeffer se afla în vizită la una dintre cele mai bune prietene şi sprijinitoare a sa, Ruth von Kleist-Retzow, a remarcat la casa acesteia din Pomerania pe nepoata ei în vârstă de optsprezece ani, Maria. Bonhoeffer o cunoscuse pe Maria de când ea era în vârstă de doisprezece ani, dar pentru că era cu optsprezece ani mai în vârstă decât ea, o privea ca pe un copil. O întâlnire accidentală din ziua respectivă i-a schimbat însă această perspectivă. Din multe puncte de vedere, ei constituiau o pereche cu totul nepotrivită. Vremurile erau însă tulburi pentru toată lumea. În anul respectiv, Maria îşi pierduse în război tatăl şi fratele şi a făcut apel la ajutorul pastoral al lui Bonhoeffer. De-a lungul săptămânilor şi al lunilor, din relaţia lor a înflorit altceva, iar în primăvara anului 1943 s-au logodit.
Deşi mama Mariei nu era mulţumită de lucrul acesta, în cele din urmă s-a răzgândit şi l-a acceptat. Dar nu după multă vreme după ce îşi dăduse acordul ca Dietrich şi Maria să facă publică logodna lor, Bonhoeffer a fost arestat chiar în casa părintească, în luna aprilie. Nu a fost arestat pentru participarea lui la complotul care căuta să-l ucidă pe Hitler, deoarece complotul respectiv şi conspiraţia mai amplă împotriva conducătorului nazist nu fuseseră încă descoperite. A fost arestat din motive mult mai puţin serioase, comparativ vorbind, adică, pentru implicare într-un plan destinat să salveze vieţile a şapte evrei germani.
Bonhoeffer a fost dus la închisoarea militară Tegel, din Berlin, aflată nu departe de casa lui. Unchiul lui Bonhoeffer era comandantul militar al Berlinului. Aşadar, în timpul petrecut la Tegel, Bonhoeffer a fost tratat destul de bine. La Tegel a scris el cea mai mare parte a faimoaselor lui Scrisori şi documente din închisoare şi câteva dintre poemele sale, inclusiv cel mai renumit dintre ele: “Cine sunt eu?”. După toate aparenţele, în timpul zilelor petrecute în închisoare, el a fost o imagine a păcii şi a bucuriei liniştite. Mulţi dintre colegii săi de detenţie şi chiar unii dintre gardieni au povestit ulterior că el a fost pentru ei o mângăiere profundă, în mijlocul nesiguranţei şi al pericolelor timpului respectiv.
Credea cu naivitate că fie războiul se va sfârși, fie puciști vor reuși asasinarea lui Hitler și astfel va fi eliberat. La fel credea și logodnica sa, Maria. Ceea ce s-a întâmplat însă a fost cu totull altceva. După cincisprezece luni de la arestarea sa – în data de 20 iulie 1944 – s-a pus în mişcare faimosul complot dar fără succes. Deși existaseră câteva tentative de asasinare precedente, însă bombele n-au explodat (inexplicabil), acum Nbomba a explodat, însă ea nu a reuşit să-l ucidă pe Hitler. În consecință, tocmai faptul că a explodat a scos la lumină, pentru prima dată, vasta conspiraţie care căuta asasinarea lui Hitler.
În timpul unei anchete masive, Dietrich a fost identificat drept unul dintre capii organizației clandestine. El era deja arestat. Acesta a fost momentul când și-a dat seama că zilele îi sunt numărate. În octombrie 1944, a fost mutat la închisoarea subterană de maximă securitate a Gestapo-ului, unde a fost ameninţat cu tortura. Nu pare să fi fost însă torturat, aşa cum au fost fratele lui, Klaus, şi cumnatul său, Dohnanyi. Era acum sfârşitul anului 1944, iar războiul era pe terminate. Hitler – tot mai desprins de realitate – credea că istoria are pentru el o mare şi nobilă victorie, însă majoritatea germanilor au înţeles că nu câştigau şi că nu puteau câştiga.
În februarie 1945, escadroane întregi de avioane aliate au bombardat Berlinul cu atâta intensitate încât germanii au decis ca toţi prizonierii aflaţi în închisoarea Gestapo-ului să fie transferaţi în alte locuri. Bonhoeffer a fost transferat în lagărul de concentrare de la Buchenwald, unde a rămas timp de două luni. Apoi, la începutul lui aprilie, va fi purtat într-o lungă călătorie care-l va duce, în final, la lagărul de concentrare de la Flossenbürg, iar acolo, pe baza unui ordin venit direct din partea lui Hitler, în dimineaţa zilei de 9 aprilie 1945, a fost executat prin spânzurare.
Iată un destin frânt, o viață care se curmă înainte de a începe cu adevărat. Deși a avut suficiente ocazii pentru a-și depune mărturia de credință, pentru a-și afirma cu prisosință opiniile, totuși viața nu i-a mai dat timp pentru a-și întemeia o familie și a continua – așezat și temerar – să slujească încă cel puțin atât cât a trăit. A fost omorât mișelește înainte cu doar trei săptămâni înainte ca Hitler însuși să se sinucidă. O ironie a istoriei, am spune. Dar, privită din alte perspective, această ironie nu poate fi decât providența care veghează ca marile personaje să lase în urmă pilde cutremurătoare de viață (și de moarte).