La 12 februarie 1938 se stingea, la Sibiu, fondatorul Oastei Domnului, Iosif Trifa. S-a născut în anul 1888, ca al patrulea dintre cei șase fii ai lui Dimitrie și Ana Trifa. La șapte ani a început școala în satul natal (Certege), iar în anul 1900 urmează Gimnaziul din Beiuș, după care studiază teologia la Sibiu.
În anul 1910 devine învățător în localitatea Vidra de Sus, satul natal al lui Avram Iancu. În 1911 se căsătorește cu Iuliana Iancu, nepoată a marelui Avram Iancu. În același an este hirotonit preot la Vidra. În anul 1912 i se naște primul copil, o fetiță pe nume Olimpia. În jurul vârstei de un an fetița se stinge. În 1914 i se naște al doilea copil, un băiat pe nume Titus-Gheorghe. Înainte de a împlini un an se stinge și acesta. (În același an începe și Primul Război Mondial). În 1916 i se naște al treilea copil, un băiat pe care-l numește după numele celui decedat: Titus-Gheorghe. (A fost singurul fiu rămas în viață). În 1918 i se naște al patrulea copil, o fetiță pe nume Augustina. Războiul se sfârșește, dar izbucnește epidemia de gripă (spaniolă), care seceră multe vieți. Fetița și soția i se îmbolnăvesc amândouă și se sting la câteva zile una de cealaltă. Le înmormântează în aceeași zi, cu aceeași slujbă și același auditoriu.
Rămâne aproape singur, doar cu fiul său Titus care, la vremea aceea, avea doar trei anișori. Ce urmează după aceea? Predică, scrie și ajută așa cu n-a mai făcut-o niciodată. În fruntea Mitropoliei Ardealului a fost instalat Nicolae Bălan, intelectual de frunte al Transilvaniei. Avea doctoratul în teologie luat la Universitatea din Oxford. Era și unul dintre cei mai prețuiți profesori de la Seminarul din Sibiu, înainte de 1918.
Ajuns la conducerea bisericii transilvănene, Nicolae Bălan a inițiat o campanie de renaștere a ortodoxiei. Printre acțiunile sale s-a numărat și aducerea unor preoți entuziaști la Sibiu, sediul Mitropoliei, care să se ocupe cu activitatea misionară. Unul dintre aceștia a fost preotul Iosif Trifa, care slujea deja de zece ani la Vidra, timp în care se remarcase pentru dăruirea pe care o manifestase în slujba ortodoxiei.
Mitropolitul îl cunoștea personal pe Trifa, deoarece i-a fost profesor la seminarul din Sibiu. În august 1921, preotul de la Vidra de Sus a fost convocat la Sibiu, pentru a i se da o misiune specială. Începând cu luna septembrie 1921 devenea duhovnic al studenților de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din localitate.
Foarte activ, Trifa nu s-a preocupat doar de îndrumarea spirituală a viitorilor preoți ortodocși. La 1 ianuarie 1922 a publicat primul număr din ziarul „Lumina Satelor„, pe care l-a condus până în anul 1934. Publicația Mitropoliei Ardealului a fost deosebit de influentă în perioada interbelică. A ajuns la tiraje de peste un milion de exemplare pe număr.
În noaptea de Anul Nou a anului 1923, după o agonie profundă, înțelege care este – de fapt – chemarea lui Dumnezeu pentru el: să înființeze Oastea Domnului. Oastea Domnului a apărut în condițiile speciale ale primului deceniu după Unirea din 1918. Transilvania era un teritoriu multietnic, iar elita ortodoxă trebuia să se remarce pe plan cultural și religios.
În ediția întâi din anul 1923 a ziarului ortodox sibian „Lumina Satelor”, preotul Iosif Trifa publica un manifest în care-i chema pe credincioși să redescopere valorile inițiale ale creștinismului. Debuta astfel mișcarea religioasă Oastea Domnului, care a cutremurat Biserica Ortodoxă Română în perioada interbelică.
Întâi de toate, Iosif Trifa a fost promotorul luptei contra alcoolismului. În cartea „Ce este Oastea Domnului„, el susține că era contrariat de faptul că oamenii nu mai aveau frică de Dumnezeu. Orășenii, dar și țăranii, nu mai credeau în Diavol, întrebându-se unde se află acesta. Însă, spunea Trifa, credincioșii nu erau conștienți că nu-l puteau vedea pe Diavol. Erau însă victime ale armelor cu care lucra acesta. Alcoolul era cea mai mare biruință a lui Satan, afirma Iosif Trifa. Tocmai de aceea, în manifestele sale, îi îndruma pe ostașii Domnului „să se rupă dintr-o dată, cu totul, de orice fel de băuturi alcoolice”. Omul trăia mai mult și mai bine fără băuturi alcoolice, spunea preotul. Pentru a se feri de patima beției, ostașii Domnului nu aveau voie să participe la petreceri, dansuri sau baluri. Acestea se sfârșeau cu „beții și jocuri nebune”.
O altă interdicție se referea la sudalme (înjurături). Trifa spunea că așa cum Satana era un hulitor al lui Dumnezeu, tot astfel creștinul ieșea din cuvântul Domnului dacă rostea vorbe de ocară contra semenilor. Ostașilor Domnului le era interzis și tutunul. Trifa spunea că era „un lucru urât și urâcios”. Cum putea oare un credincios să stea cu țigara în gură în fața Domnului? -se întreba preotul.
O altă cauză a apariției Oastei Domnului a fost răspândirea cultelor neoprotestante. Nu întâmplător mișcarea s-a dezvoltat în Transilvania, această regiune având comunități importante de evanghelici. Biserica Ortodoxă se temea de răspândirea neoprotestantismului în România după Unirea din 1918.
În scrierile sale, Iosif Trifa a fost deosebit de critic față de cultele neoprotestante. El a povestit că pe când era preot la Vidra de Sus, în localitate a apărut primul neoprotestant. Fapt acesta l-a făcut să-și iase din fire. A alertat primarul, jandarmul satului, sperând că autoritățile vor lua „măsuri”. Elanul i-a fost tăiat de un bătrân din localitate, care i-a atras atenția că „sectantul” nu era deloc un pericol pentru comunitate. „Părinte, nu bea, nu fumează, nu se bate cu nimeni – mai răi suntem noi”, susține Trifa că l-ar fi dojenit bătrânul.
Iosif Trifa scrie în cartea „Ce este Oastea Domnului” că ani de zile l-au urmărit spusele bătrânului din Vidra de Sus. El s-a convins atunci că „sectarismul” nu putea fi „combătut” decât cu o muncă de evanghelizare în rândul credincioșilor ortodocși. „Trebuie să-i îndreptăm pe sectari prin puterea dragostei”, susținea Trifa. Tocmai de aceea, îi îndemna pe ostașii Domnului să fie un exemplu de corectitudine și credință, deoarece „pe cei rătăciți îi putem îndrepta prin strălucirea vieții noastre”.
Preotul Trifa intră în contradicție cu mitropolitul Nicolae Bălan care, prin hotărârea Sinodului de la 13 martie 1936, îl caterisește din poziția de preot. Mișcarea religioasă Oastea Domnului a avut, cu toate acestea, o influență destul de importantă în perioada interbelică. Grupări de „ostași” au apărut și în afara Transilvaniei. În 1936, Iosif Trifa susținea că avea adepți în toate județele României Mari, numărul membrilor mișcării depășind cifra de 100.000.
După caterisire, ex-preotul Trifa va mai trăi doi ani, după care se va stinge istovit, dar convins că a făcut ce trebuia să facă. Era suferind de tuberculoză și de cancer la intestinul gros. Suferise șapte operații care-i slăbiseră puterea de muncă. Pe patul de moarte, preotul Trifa i-a trimis lui Nicolae Bălan „cuvânt de dragoste și de iertare”. Nu a primit nici un răspuns de la mitropolit. S-a stins în noaptea de 11 spre 12 februarie 1938.
Înmormântarea i-a fost boicotată de însăși superiorii Bisericii Ortodoxe, scriindu-se astfel una dintre paginile negre ale istoriei creștinismului românesc. Mitropolitul a interzis publicarea în presa centrală a știrii decesului lui Trifa. La căpătâiul său au venit în general credincioși din Sibiu și împrejurimi.
Nedreptatea supremă s-a petrecut însă în ziua înhumării lui Trifa. După moarte, acesta fusese îmbrăcat de apropiații săi în straie preoțești. Însă Mitropolia a interzis să i se facă slujbă de înmormântare, deoarece nu putea fi îngropat în veșminte de preot, odată ce fusese caterisit. Numai după ce însemnele preoțești au fost rupte de pe cadavrul lui Iosif Trifa s-a putut ține ceremonialul de înmormântare.
A fost reabilitat post-mortem, abia la 28 septembrie 1990, după ce Oastea Domnului se va fi dezvoltat într-un mod deosebit.