La 25 decembrie 1873 se năștea, în Constantinopol, principele Vladimir Ghika. Acolo tatăl lui era ambasadorul României, iar Vladimir era nepotul domnitor al Moldovei. Totul prevestea o carieră diplomatică de succes, fapt care însă nu s-a împlinit decât parțial.
A primit o educație potrivită cu statutul său și a continuat studiile la Toulouse și Paris unde i-a cunoscut pe cei mai rafinați intelectuali ai epocii, devenind el însuși o personalitate foarte apreciată și influenă. La 5 ani se află deja în Franța (la Toulouse), unde primește o educație occidentală, revenind în țară numai în vacanțe.
În anul 1895 se înscrie la Facultatea de Științe Politice din Paris, oraş unde urmează simultan cursuri de medicină, botanică, arte, litere, filosofie, istorie şi drept.
Interesul din tinereţe pentru teologie l-a apropiat într-un mod deosebit de catolicism, pe care a voit să-l aprofundeze mai ales după ce a cunoscut suflete nobile de o caritate vie şi autentică. Așa se face că, în anul 1898 ajunge la Roma, unde studiază la Colegiul Sfântul Toma (viitoarea universitate Angelicum, a Părinților Dominicani). Aceea a fost perioada în care princi- pele Vladimir a decis să facă parte din Bise-rica Catolică. A făcut profesiunea de credinţă catolică la 13 aprilie 1902, în Biserica Sfânta Sabina din Roma.
A păstrat însă mereu un profund respectuos faţă de valorile Bisericii Ortodoxe în care fusese botezat. Celor care îl întrebau despre motivul acestei alegeri, le răspundea că devenise catolic pentru „a fi un ortodox mai bun”.
Anul 1904 marchează un alt moment important pentru viitoarea sa activitate apostolică. La Salonic, în Grecia, unde se afla pentru studii de filosofie şi teologie, o întâlneşte pe Sora Vincenza (Eleonora Pucci), din congregaţia „Fiicele Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de Paul”. A fost o întâlnire providenţială care l-a ajutat să contureze proiectul său pentru operele de caritate. În acest cadru, în 1906, Ghika înființează „Grupul Damelor de Caritate” și deschide la Bucureşti primul ambulatoriu medical gratuit „Bethleem Mariae”.
Sunt ani de implicare asiduă în opere de natură social-caritabilă, cu contribuţii preţioa- se la asistenţa medicală a celor nevoiaşi. Trebuie amintită , de asemenea, abnegaţia lui în timpul Războiului din Balcani, din 1913, şi dăruirea lui plină de curaj în îngrijirea bolnavilor de holeră de la Zimnicea (România) care a fost premiată cu o medalie militară ca distincție, deşi Vladimir era civil.
Primul Război Mondial îl găsește în Italia, unde s-a ocupat nu numai de misiunile diplomatice, ci şi de ră- niţii de război şi de bolnavii de tuberculoză. În ianuarie 1915 îl găsim la Avezzano acordând ajutor supravieţuitorilor cutremurului catastrofal. S-ar putea spune că în perioada italiană, Vladimir Ghika dimineaţa purta veş- minte de diplomat, la prânz era infirmier şi brancardier, iar seara asistent social. Ni-l pu- tem imagina umblând printre răniţi, vorbind puţin sau deloc, dar cu mâinile mereu ocupate să îngrijească, să cureţe, să şteargă lacrimi de pe chipuri îndurerate şi stropi de sudoare de pe frunţi înfierbântate. Când făcea bine avea un motto al său: „Adevărata milă este mută şi are mâini agile”.
În anii următori, începând din 1920 până la hirotonirea sa preoţească din 1923, principele Vladimir va desfăşura la Paris numeroase şi rodnice activităţi culturale, religioase și diplo- matice. A devenit preot romano-catolic la 7 octombrie 1923, slujind cu seriozitate și pasiune vreme de trei decenii. Trebuie precizat că slujirea lui preoțească cuprinde două etape: Paris, între 1923 și 1939, și București, între 1939 și 1954, anul morții.
Mai mult, odată devenit preot, Vladimir a primit de la Papa Pius al XI-lea permisiunea de a celebra Sfânta Liturghie atât în ritul latin cât și în cel bizantin, precum și facultatea de a-și desfășura activitatea în orice parte a lumii, în favoarea celor mai felurite categorii de credincioși. Această concesie pontificală s-a datorat extraordinarei activități apostolice a lui Vladimir, într-atât încât Pius al XI-lea l-a numit „marele vagabond apostolic”.
Începând din anul 1925 (la doi ani după hirotonie) trăiește într-o baracă, undeva în suburbiile Parisului, în cartierele Gentilly și Villejuif. Indiferent de zi sau de lună peisajul aici era mereu același: noroi, barăci, grămezi de gunoi, sărăcie și mânie, multă mânie împotriva lui Dumnezeu și a lumii întregi.
În anul 1934, pe când se afla la Bruxelles când a aflat că un amic al său, Panait Istrati, era internat în condiţii grave în spitalul pentru tuberculoşi din Bucureşti. Monseniorul nu a stat pe gânduri şi s-a urcat în primul tren. Trebuie spus că acest prieten al său român, un scriitor cunoscut şi în ambientul literar francez, trecea prin momente deosebit de dificile, nu numai pentru că era pe patul de moarte, ci şi pentru că era singur, abandonat şi blamat de toţi tovarăşii săi de luptă pentru idealurile socialiste. Cele două călătorii ale sale în URSS, în 1927 şi 1929, îl conduseseră la descoperirea unei realităţi comuniste cu totul diferite de cea care îi fusese prezentată în saloanele intelectualilor parizieni. Onest şi curajos din fire, la întoarcerea din cea de a doua călătorie a decis să spună adevărul în povestirea „Să mergem spre altă flacără: spovedania unui învins”. A fost sfârşitul. Camarazii nu l-au iertat, ba chiar l-au acuzat că e fascist. În cele din urmă, Ghika a ajuns la Istrati. Cuvintele lui în faţa unui om care se apropia de moarte erau puţine, dar Monseniorul ştia să vorbească şi prin gesturile atente ale mâinilor: ştergându-i sudoarea, oferindu-i un pahar cu apă ori aranjându-i pătura. Aceste gesturi i-au vorbit lui Istrati despre iubirea divină mai mult decât orice cuvânt. Şi au grăit cu atâta intensitate încât l-au făcut să se reîmpace cu Dumnezeu înainte de marea întâlnire.
S-a întors în ţara de origine în vara anului 1939, pentru a petrece câteva luni în familie, dar evenimentele legate de război l-au împiedicat să revină în Franţa. În toamna anului 1939 îl găsim dedicându-se slujirii refugiaţilor polonezi, a căror situaţie era cu adevărat dramatică. Apoi, în 1944, se afla la Bucureşti pentru a ajuta victimele bombardamentului.
Vladimir Ghika nu ar fi abandonat niciodată oamenii, nu ar fi fugit să se salveze, nici măcar sub ploaia de bombe. Într-adevăr, în timpul unuia dintre bombardamentele asupra Bucureştiului, Monseniorul se afla în închisoarea de femei de la Văcăreşti, la periferia capitalei, pentru a vizita şi a oferi mângâiere femeilor condamnate pentru pros- tituţie. Acea categorie de persoane, care multora le provoca dezgust, în ochii Monseniorului Ghika erau suflete foarte preţioase pentru Dumnezeu, suflete care trebuiau răscumpărate şi care nu trebuiau abandonate niciodată, nici măcar sub ploaia de bombe. Pentru ele, Monseniorul Ghika celebra săptămânal Liturghia în închisoare. Iar când închisoarea a fost bom- bardată în timp ce el se afla acolo în vizită, a refuzat să coboare în refugiu împreună cu gardienii, rămânând alături de deţinute pentru a invoca împreună cu ele numele lui Dumne- zeu cel milostiv.
În anul 1948, rudele lui Ghika au decis să părăsească România deoarece erau în grav pericol din cauza noului regim politic. Vladimir nu a vrut să plece cu ei ca să nu abandoneze sufletele încredinţate lui, deşi era conştient de riscurile mari pentru libertatea şi viaţa lui. Singurul răspuns la rugăminţile lor de a părăsi ţara era: „Dacă Dumnezeu mă vrea aici, voi rămâne aici”.
La 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika a fost chemat de urgenţă acasă la o persoană bolnavă pentru a-i administra sacramentele. Pe drumul de întoarcere de la credincios, pe una dintre străduţe, o maşină s-a oprit pe neaşteptate lângă el. Doi bărbaţi de la Securitate au coborât în grabă cerându-i să urce. S-au îndreptat spre închisoarea militară „Uranus” din Bucureşti. Acolo aveau loc interogatorii lungi cu viitorii deţinuţi politici, anchete care puteau să dureze şi luni de zile. În cazul lui, ancheta a durat un an, cu bătăi inumane şi torturi de neimaginat. Acuzaţia era de complicitate la crime de înaltă trădare în favoarea Vaticanului. Aceasta a fost interpretarea ideologică pe care autoritatea regimului o dădea actului său de fidelitate faţă de Biserica Romei şi faţă de Papa, păstorul ei universal.
„Nimic nu este mai presus decât onoarea de a fi închis pentru Isus Cristos. Închisoarea era sfântă şi noi nici măcar nu bănuiam”. Aceste cuvinte erau rostite de Vladimir Ghika în preajma morţii, după torturi de neimaginat pe care nicio fiinţă omenească, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu le-ar putea suporta mai mult de câteva minute. Torţionarii săi voiau să-i smulgă o mărtu- risire despre căile de comunicare cu Sfântul Scaun şi, în acest scop, s-au folosit de toată inteligenţa lor diabolică, de la interogatorii continue, zi şi noapte, fără întrerupere, până la înscenarea unei execuţii false.
La unul dintre aceste interogatorii au descoperit că Vladimir Ghika avea oroare de spânzurătoare. Atunci, pentru a-l face să vorbească, l-au supus la o aşa-zisă „spânzurătoare electrică”. Era vorba de un dispozitiv electric cu un inel metalic fixat în jurul gâtului condamna- tului. Inelul se strângea pe gât şi un braţ elec- tric îl ridica pe nefericit supunându-l la şocuri electrice. Operaţia era repetată după placul torţionarilor. Monseniorul Ghika a suferit 83 de astfel de spânzurări.
Văzând că Ghika continua să reziste, călăii s-au gândit la o altă tortură care, după părerea lor, avea să dea rezultatul dorit, condamnarea la moarte. I-au înscenat un proces cu toate elementele necesare pentru a-l face să pară real. Pe scurt, la sfârşitul acelui proces-farsă a fost condamnat la moarte, cu executarea imediată a pedepsei. După pronunţarea sentinţei, l-au scos din închisoare şi l-au dus în locul destinat execuţiilor, l-au legat la mâini, i-au acoperit ochii cu o eşarfă neagră, şi au ordonat plutonului de execuţie să tragă. Iar soldaţii au tras, dar armele erau încărcate cu gloanţe oarbe. Episodul ar putea părea doar o glumă proastă pusă la cale de vreun exaltat. În realitate, falsa condamnare la moarte era una dintre metodele Securităţii rezervată acuzaţilor consideraţi dificili, celor care nu mărturiseau imediat „crimele” grave de care erau acuzaţi. Această formă de tortură se baza probabil pe ideea că un deţinut, adus în condiţii extreme de moarte iminentă şi conştient de riscul de a-şi pierde viaţa, ar fi încercat să scape cu viaţă şi ar fi mărturisit. Cu Vladimir Ghika însă lucrurile n-au funcționat. După experiment, acesta i-a mărturisit părintelui Menges: „Cum au putut să creadă că mă vor convinge să mărturisesc amenin- ţându-mă cu moartea, când moartea ar fi fost pentru mine harul cel mai preţios, pentru că mi-ar fi permis să-l întâlnesc în sfârşit pe Isus Cristos?”
Procesul adevărat, chiar dacă în fond a fost tot un fel de farsă, a avut loc la 25 octombrie 1953 şi s-a desfăşurat cu uşile închise. Când şi-a auzit rostit numele, Vladimir Ghika s-a ridicat în picioare şi a cerut să se apere singur deoarece studiase dreptul şi cunoştea procedurile. Preşedintele i-a închis gura, ordonându-i să ia loc pentru că avea deja un avocat din oficiu.
Regimul comunist l-a condamnat la 3 ani de închisoare pentru că și-ar fi trădat patria. Pentru Monseniorul Ghika, închisoarea de la Jilava, ultima etapă în drumul său spre Paradis, a fost marcată de suferinţe. Nu a încercat să le evite, dimpotrivă, le-a adunat ca pe nişte flori, pentru a face din ele o cunună de rugăciuni de laudă adusă lui Dumnezeu în ziua Întâlnirii lor. „Doamne, pot să sufăr mai mult decât pot să mă rog ţie cu buzele şi inima”, spunea într-o rugăciune alcătuită de el pentru momentele de încercare. O altă rugăciune: „Doamne, odată dăruite Ţie, suferinţele mele se roagă singure. Ele Te vor invoca mai îndelung decât o vor face rugăciunile mele şi cu cât voi fi mai suferind, cu atât mai mult suferinţele vor şti să Te invoce”.
Se stinge la 16 mai 1954, într-o celulă mizeră din închisoarea Jilava. Împlinise frumoasa vârstă de 80 de ani.