Semnificația acestor versete [Evr. 6.4-6], așa cum sunt interpretate de majoritatea cercetătorilor contemporani, este că nu există nicio șansă de pocăință după botez, cel puțin în cazul apostaziei. Oricum, mai mulți comentatori din Biserica Primară, în special Ambrozie al Milanului, Ioan Gură de Aur, Teodoret al Cyrului și Marcu Ascetul, au tâlcuit aceste versete (ca răspuns la novațieni și alți creștini rigoriști) într-un alt mod. Ei insistă, fiecare în parte, că în text nu era negată o a doua pocăință, ci un al doilea botez („înnoire”). Aceasta depinde parțial de înțelegerea cuvintelor πάλιν ἀνακαινίζειν εἰς μετάνοιαν ca însemnând „a se înnoi din nou spre/întru pocăință”, decât prin traducerea lor obișnuită „a se înnoi din nou prin pocăință”. Departe de a exclude posibilitatea pocăinței pentru păcate grave după botez, o astfel de interpretare – în special așa cum a fost prezentată de Marcu Ascetul – întoarce invers acela argument, făcând din pocăință semnul existențial al creștinismului, temeiul de boltă al întregii vieți creștine, inițiată prin apele înnoitoare ale botezului. Prin citirea textului în acest mod creator (cu toate că plauzibil), aceste figuri formatoare ale istoriei Bisericii primare au adus mărturie despre o conștientizare a întregii experiențe creștine ca purtând fi definită prin „metanoia” și procedau astfel fiind încredințați că aceasta era mărturia întregii Scripturi. Așadar, Noul Testament poate fi mai pe larg implicat într-o încercare de a selecta o parte din principalele versete și teme care contribuie la o înțelegere a pocăinței ca nefiind doar preliminară în viața creștină, ci și o necesitate constantă, o necesitate existențială pentru urmarea căii creștine.
(Fragment din Pocăința în Antichitatea târzie (cca 400-650 d.Hr.), de Alexis Torrance, Doxologia, Iași, pp. 85-86)