
Literatura bate manualul. Dacă vrei să faci „tabloul clinic” al unei vârste anumite, ficțiunea te ajută cu resurse nebănuite. Așa am dat eu peste o adolescentă pe nume Adriana – personaj principal din romanul Orașul cu salcâmi, de Mihail Sebastian – a căror isterii sunt universale. Asociate cu prima menstruație, aceste isterii – poate ușor dramatizate în roman – sunt totuși valabile pentru orice adolescentă. Prin extensie, acestea se potrivesc și băieților, pentru că și ei au – în această etapă de vârstă – luptele lor. Și, ca să nu mă iau cu vorba, iată- „radiografia”:
„Nu suferea liniștea. O indispunea umbra ștearsă a serii, când pe la ceasurile șase (era în martie) lucrurile din curte, privite prin fereastră, își pierdeau controlul. O enerva lumina dimineților, albă și crudă ca strălucirea bucății de fosfor, pe care o dată, la pension, o tăiase profesoara pe o hârtie sugătoare. Soarele acela sunător ce inunda străzile ca o enormă revărsare de ape transparente o amețea și îi făcea rău.
Obrajii aveau o culoare veștedă, închisă aproape de ochi, rotunjită acolo în cearcăne mari și descrescând apoi până la colțul buzelor, unde săpa un surâs umbrit.
Dispozițiile fetei variau de la o clipă la alta. Era agitată, temându-se de zgomotul cel mai îndepărtat, îngrozită de propriul ei glas, respirând sacadat și grăbit ca după o fugă fantastică, privind rătăcit în jur, oprindu-se atentă în mijlocul vorbei, ca și cum ar fi ascultat cum se dezleagă undeva înăuntrul ei o taină, revenind pe urmă cu o grabă care nu se știa bine dacă vrea să scuze oprirea sau vrea să evite o explicație. Se mișca atunci febril, cu gesturi repezi, părăsind un lucru început pentru altul, de care uitase cu o zi înainte și pe care avea din nou să-l lase peste două minute, neîndemânatică și proastă, țipându-și enervarea prin toată casa, peste capul tuturor, până ce, obosită de efortul acesta, rușinată de aceste mici mizerii, se oprea brusc și izbucnea în plâns.Avea atunci impresia că inima i se rupe și că tot sângele izbucnește de acolo într-o surdă hemoragie. Gândul o emoționa: se vedea neînțeleasă de toți, singură pe lume cu marea ei sfâșiere, sortită să moară la cincisprezece ani ca o floare în prima noapte caldă, prizonieră între pereții casei, între oamenii orașului și pe întinderea pământului, tristă și singură, numai ea, săraca. Și ofta.”