Când S-a sculat din morți în dimineața Învierii, Isus S-a sculat ca începutul lumii noi pe care Dumnezeul lui Israel intenționa dintotdeauna să o facă. Acesta e poate primul și cel mai important lucru care trebuie știut despre semnificația Învierii.
(…)
Relatările despre Isus cel Înviat… par să se refere la o persoană aflată acasă deopotrivă „pe pământ” și „în cer”. Și exact așa ceva și sunt… În Biblie, „cerul” și „pământul” se intersectează și suprapun, așa cum vechii evrei credeau că se întâmplă înainte de toate în Templu. „Cerul” și „pământul” nu sunt ca uleiul și apa respingându-se unul pe altul și separându-se unul de altul.
(…)
Dumnezeu Creatorul a venit în sfârșit în persoană să zdrobească arma tiranului și să inaugureze noua lume în care scopul originar al creației să se împlinească în cele din urmă. Acest lucru avea loc, credeau primii creștini, atunci când se întâlneau cu Isus foarte viu din nou și părând acasă deopotrivă în „cer”, unde nu-L puteau vedea, și pe „pământ”, unde-L puteau vedea. În relatările Învierii – relatări care nu seamănă în mod evident cu nicio altă relatare de dinainte și de după ea, invitând astfel scepticismul de care a avut parte atât în lumea antică, cât și în lumea modernă – asistăm la nașterea unei noi creații. Puterea care tiranizase vechea creație a fost înfrântă, învinsă, răsturnată. Împărăția lui Dumnezeu e acum lansată în putere și slavă pe pământ ca și în cer. E ceea ce Isus spunea că urmează să se întâmple în timpul vieții ascultătorilor Lui. O nouă putere e eliberată în lume, puterea de a reface ce s-a rupt, de a vindeca ce era bolnav, de a restaura ce se pierduse. Împărăția pe care Isus o inaugurase în chip ciudat, misterios și parțial în activitatea Sa publică, prin vindecările, petrecerile și învățăturile Lui, se dezvăluia acum într-o dimensiune cu totul nouă.
(…)
Persoana înviată a lui Isus – trup, minte, inimă și suflet – e prototipul noii creații… Creația cea nouă e cea din care se revarsă pur și simplu puterea iubirii. Citiți relatările, îndeosebi cele mai lungi din Luca 24 și Ioan 20-21. Isus se întâlnește cu adepții Săi. Aceștia sunt întristați, rușinați și neliniștiți. Îi cheamă pe nume. Le spune să nu se înfricoșeze. Le explică ce se întâmplă. Vorbește cu ei individual. Întâlnirea cu doi dintre ei pe drumul spre Emaus (Luca 24) e una dintre cele mai delicate relatări scrise vreodată. Scurta convorbire dintre Isus și Petru (Ioan 21) e una dintre cele mai emoționante întâlniri omenești înregistrate vreodată. Din Isus se revarsă iubire, o căldură profundă și emoționantă. Iar această iubire e puternică, viguroasă, schimbătoare de vieți și schimbătoare de direcție. O nouă creație începe; iar puterea care o motivează e iubirea.
(,,,)
Învierea lui Isus nu vrea să spună: „Totul e bine, mergem acum în cer!” Nu, ci spune că viața cerului s-a născut pe acest pământ. Nu vrea să spună: „Există așadar o viață după moarte”. Ea există, dar Învierea spune mult mai mult decât atât. Vorbește despre o viață care nu e nici fantomatică, nici ireală, ci solidă și practică. Relatările Învierii vin la sfârșitul celor patru evanghelii, dar nu vorbesc despre un „sfârșit”. Vorbesc despre un început. Începutul noii lumi a lui Dumnezeu. Începutul Împărăției. Dumnezeu e acum la conducerea a toate în cer și pe pământ. Iar faptul că Dumnezeu e acum la conducere se concentrează pe Isus însuși devenit Împărat și Domn. La urma urmei, tăblița de deasupra crucii spunea adevărul. O dovedește Învierea.
(Iisus pur și simplu, de N. T. Wright, trad. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2015)