Conciliul Ecumenic de la Constantinopol (381) – al doilea de acest fel – este definitoriu pentru creștinism. Împreună cu cel de la Niceea (325), acesta așează într-o anumită coerență principalele doctrine. Cristologia și pneumatologia se remarcă printre cele mai importante, însă avem și referiri la subiecte marginale.
Printre acestea remarcăm importanța duminicii. Instituită la acea vreme în mai toate zonele, duminica devenise deja ziua sacră a creștinismului. Ritmul săptămânal de 6+1 fusese stabilit definitiv. Învierea lui Hristos – în ziua dinâi a săptămânii (după calendarul evreiesc) – aducea argumentul suprem în favoarea duminicii, făcând astfel diferența de cultul iudaic.
Decretul sinodal menționat conținea două elemente. Amândouă la fel de importante și, într-o bună măsură, complementare. Acestea sunt:
1. Obligația pentru episcopi de a predica în fiecare duminică. Necesitatea predicării a fost impusă cu mult înainte, doar că acum predicarea căpăta ritm. Indiferent de alte sărbători, duminica este ziua predilectă în care episcopul învață poporul. După o săptămână de trudă, de alergare, creștinul trebuia să aibă siguranța învățăturii din Scripturi. Prioritatea predicării decretată fără rezerve ne responsabilizează și azi.
2. Obligația întregii creștinătăți de a respecta normele zilei de odihnă. De aici deducem că duminica nu-și intrase în drepturi la modul practic în toate zonele convertite la creștinism. Mai era și sensibilitatea față de sabatul evreiesc, mai ales la creștinii care se convertiseră din acest mediu. Era însă important ca mișcarea creștină să fie unitară, să se oprească toți din munca lor în aceeași zi.
Dacă așa stăteau lucrurile la începuturi, ar trebui să le aducem cu folos și în actualitate. Să privim cu seriozitate repausul spiritual la care suntem invitați. Să ne oprim fertil în fața Cuvântului lui Dumnezeu, să-l acceptăm cu bucurie și să rodim. Duminica trebuie să rămână ziua cea mai potrivită pentru toate acestea!