În spațiul răsăritean azi sărbătorim Floriile. Prin biserici răsună predici din pericopa Intrării lui Isus în Ierusalim, intrare triumfală cum i se mai spune. Blând, dar sigur pe Sine, Mântuitorul lumii intră în marea cetate călare pe mânzul unei măgărițe. Nimic spectaculos la prima vedere. Aclamațiile mulțimii oferă un fundal totuși înălțător. Mai marii evreilor intră în panică, se șușotesc și încep a face planuri. Spiritele se încing, tacit la început, tot mai strident după. Și totuși, de unde venea Isus? Iată un detaliu care dă esența articolașului de față.
După informațiile evangheliștilor, Isus plecase spre moarte din Cezareea lui Filip. Localizată în extremitatea nordică a țării, Cezareea nu era una dintre cele mai îndrăgite cetăți ale Palestinei. Evreii rigoriști, pentru care tradiția însemna aproape totul, priveau emfatic spre acest spațiu. Însă, cum ne-a obișnuit deja Isus, El se duce și acționează în locuri prohibite, în marginalitatea istoriei oficiale. Aici Petru va face acea frumoasă mărturisire de credință, aici Domnul își va dovedi suveranitatea într-un mod aparte. Nimic nu-L poate împiedica să fie Dumnezeu chiar și într-un spațiu mai puțin agreabil pentru iudaismul dominant.
Dar acum se îndreaptă spre Ierusalim. Ferm, dar îndurerat în același timp, Fiul lui Dumnezeu pleacă pentru a-și împlini misiunea finală. De fapt, tot ce se va întâmpla după intrarea Sa triumfală nu eeste decât apoteoza propriei mesianități. Venise ceasul mult așteptat, ceasul care consituia rațiunea Întrupării. Acum trebuia isprăvit totul, cum va spune în ultima clipă, pe cruce. Dar până atunci, în momentul intrării, entuziasmul și adversitatatea vor atinge cote uimitoare. Unii L-au aclamat pe Isus (cu sau fără motive evidente); alții l-au urât și mai mult. O plarizare a atitudinilor față de El cum nu mai cunoscuse încă.
Între momentul când Își face apariția și până la Patimi, Domnul Isus întreprinde mai multe acțiuni. Curățește templul, blastămă smochinul, rostește pilde de o directețe covârșitoare. Toate acestea pregătesc într-un fel momentul solemn al Cinei celei de Taină și apoi noaptea prinderii. În fiecare zi se întâmplă ceva cu răsunet pe mai multe planuri. Crucificarea și învierea de la sfârșitul aceste săptămâni vor pecetlui acest itinerar.
Să ne pregătim și noi inimile pentru ca această săptămână să fie cu adevărat MARE. Pășim în ea alături de Isus, călare pe mânzul unei măgărițe, dar cu speranța că inimile noastre îi vor rămânea atașate până la sfârșit. Să-I așternem la picioare nu frunze de finic, ci inimile noastre smerite și încrezătoare. Doamne ajută!