Într-o predică despre pocăință, Ioan Gură de Aur își deschide dezbaterea cu următoarea întrebare: V-ați gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărțit de voi? Pare mai degrabă retorică, dar – la momentul acela – întrebarea era perfect legitimă. Împotriva voinței lui, marele predicator fusese despărțit de turma sa. Trăise momente grele în plan personal, dar nicio clipă nu i-a uitat pe oameni. A înțeles prea bine că aceasta era chemarea lui: să-și slujească semenii de aproape și de departe. Ca să-i convingă, predicatorul continuă:
Eu nicio clipă nu v-am putut uita! Am părăsit orașul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiți poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul celui dorit, tot așa și eu, îndrăgostit de frumusețea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumusețea lui. După cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot așa și eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe niște felurite culori de virtute, și râvna voastră la slujbele din biserică, și ascultarea cu dragoste predicii, și bunăvoința voastră pentru predicator, și toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor minții mele tabloul acesta, și el îmi ușura durerea despărțirii. Vă purtam mereu în suflet: și când stăteam în casă, și când mă ridicam din pat, și când eram în călătorie, și când mă odihneam, și când ieșeam din casă, și când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci și noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri.
Absolut încântător! O prețuire imensă pusă în cuvinte potrivite. Un adevărat spectacol de iubire-agape, de preocupare pastorală de cel mai înalt nivel. Să-ți iubești ascultătorii mai ales atunci când nu poți ajunge la ei, să-i porți adânc în inimă printr-o comuniune a Duhului și să nu-i uiți niciodată. Ce stare de grație! Dar această stare nu e destinată doar relației pastor/predicator-ascultător/membru, ci în orice fel de relație spirituală. Frățietatea dintre noi ar trebui să țintească spre un asemenea nivel de profunzime. Să fim laolaltă în duh, așa cum suntem uneori laolaltă în trup. Distanțele – de timp și de spațiu – să nu anihileze iubirea, ci, dimpotrivă, s-o crească mai mare. Abia atunci vom putea atinge acea comuniune pe care-o dorește Hristos de la fiecare dintre noi. Abia atunci vom putea simți, vag, adierea părtășiei din cer!