De-ale feisbucului

Am o relație utilitară cu facebook-ul. Nu mi-e greu să recunosc nici azi că-l suspectez de multe lucruri. Dacă Aristotel ar fi printre noi și-ar scrie din nou despre iubirea-prietenie, cred că n-ar da exemplu feisbucul. Nici nu cred c-ar avea cont pe aici și poate că n-ar intra pe messenger mai deloc. Și totuși, iată-ne prin zonă… să zic așa.

Am acumulat în acest răstimp peste 3.000 de prieteni. Sunt ei oare prieteni?! Pe unii nici nu-i cunosc personal, dar mă liniștesc la gândul că sunt multe feluri de prietenie. Rețelele de comunicare crează – în subliminal – noi concepte. Trunchiază altele mai vechi, le înlătură, făcând loc altor abordări și comportamente. Poze cu mine (și mai ales cu familia) pun foarte puține. Sunt zgârcit la capitolul acesta pentru a nu satisface curiozitatea gratuită a multora legată de viața personală. Încerc să trimit, indirect, la mesajul paginii mele și nu la mine ca persoană. Nici nu știu dacă am reușit, nici nu știu cât impact au toate cele postate. Faptul că pot folosi feisbucul precum o rampă de lansare pentru eseurile de pe blog, tot e ceva. Mai câte un anunț pe ici pe colo (cu discreție), mai câte o recomandare de lectură sau citate la greu și din autori diverși.

Cum e de așteptat, cu cât postezi mai mult (sau te gândești la mai multe; după întrebarea: LA CE TE GÂNDEȘTI?), cu atât reacțiile se înmulțesc și se diversifică. După scurta mea experiență feisbuchistă, îmi permit o scurtă analiză. O scriu cu zâmbet și vă rog s-o citiți la fel. Nu e nimic personal în ceea ce urmează, nu e nici cea mai mică urmă de vanitate sau înverșunare. Sunt simple constatări ale unui feisbuchist care încearcă să se împace cu propria-i condiție.

LAICUL (de fapt este: like-ul)

Mă refer aici la eternul ÎMI PLACE. Diferite poastări de-ale mele sunt acompaniate de zeci (unele sute) de laicuri. Am observat că pozele sunt mai laicătuite decât cuvintele; iar poezia mai îndrăgită decât proza. Am mai observat că citatele scurte sunt mai bine prizate, iar dacă sunt desprinse din viață au o căutare mai mare. Unii, sub semnul fascinației (sper!), dau mai departe distribuind (sau șeruind) materialul cu pricina. Ar mai fi o taină aici. După laicurile ce le primesc materialele mele pot să fac un profil vag al prietenului meu. Deja aproape intuiesc cine va da I like pe cutare spusă și cine nu va da. Aș îndrăzni un proverb: Arată-mi pe unde ai dat laicuri și-ți voi spune ce te preocupă.

APRECIEREA

Mă refer aici la verbalizarea propriei fascinații. Cineva se regăsește în cele spuse (scrise), sau pur și simplu își aduce aminte de ceva (sau de cineva), iar asta îl împinge să tasteze. Nu doar îi place (în taină), ci vrea să comenteze într-un mod coerent și articulat. Și bine face, zic eu. Fidbecul (feed-back-ul) de tipul acesta îl găsesc extrem de constructiv și încurajator. Cred că unii sunt subiectivi pentru că fie mă cunosc personal fie îmi ascultă cursurile sau predicile, dar pe ansamblu te simți încurajat să știi că anumitor oameni le-a căzut bine gândul tău.

INTEROGAȚIA

Aici i-aș aminti pe acei prieteni de-ai mei care își doresc mai mult. Sunt interesați de titlul cărții, anul apariției, proeminența autorului. Vor să ajungă la sursă, să se înfrupte din fântâna de unde am scos eu acel strop de apă. Sau, unii pur și simplu nu înțeleg unde bate, iar atunci mă întreabă. Nu e simplu să explici un citat consistent, ai senzația că-l ocultezi, dar mă străduiesc mai de fiecare dată să le fiu de folos. În general orice întrebare mi se pare binevenită pentru că ascunde o preocupare sinceră. Toți ne deazvoltăm cunoașterea punând o sumedenie de întrebări, interogându-ne pe noi și pe ceilalți până la epuizare. Acest travaliu interogativ mi-l doresc tot mai viu în spațiul virtual. De aici s-ar naște polemici constructive, ar apărea idei noi și argumente pe măsură.

DOJANA

După cum vom vedea, nu toți prietenii se mulțumesc cu laicuri, aprecieri și întrebări. Unii merg și mai departe, ceea ce face experiența fesbucului mult mai variată. De pe o poziție aproape paternă, dar în cele mai multe cazuri frățească, am parte și de câte o dojană. Blajină, convivială și reținută, această dojană prietenească se traduce prin expresii ca: Nu mă așteptam, frate…; Această poză nu merge…; Nu cred că e bine…; Aveți grijă la acest subiect…. După cum vă dați seama o serie de avertizări, prevenții și sfaturi. Ca să fiu bine înțeles: de fiecare dată când cineva mă dojenește, reflectez. Plec întodeauna de la premisa că ceva poate fi nepotrivit, neconstructiv sau, pur și simplu, nu se asociează bine cu ceea ce sunt eu. La momentul dat nici nu concep o activitate în spațiul virtual fără o astfel de reacție. Aș mai adăuga – doar pentru haz – situațiile în care mi se cere imperios să nu mai fac greșeli gramaticale, în vreme ce eu doar mâncasem o literă pe ici pe colo (numai cine nu scrie, nu greșește). Dar să lăsăm gramatica, pentru că aici aș avea eu multă dojană de făcut…. criticilor mei.

ANIHILAREA

În fine, am și o seamă de prieteni (puțini, dar activi) care nu-mi mai dau nici o șansă. Atunci când ceva li se pare suspect (și mai tot e suspect pentru ei), mă apostrofează frontal, fără drept de apel. Sau, după caz, mă îngroapă în versete biblice tăioase care par (în mintea lor e sigur!) să aibă legătură cu subiectul. Asist uneori neputincios la o anatemizare virtuală. E un fel de ardere pe rug online, un fel de anihilare a ereticului care a scos capul printre zăbrele. Încerc uneori să spun că nu e chiar așa, că preopinentul a înțeles greșit, că lucrurile sunt mai nuanțate, dar degeaba. Apărătorii dreptății și ai luminii se năpustesc asupra-mi fără milă și fără să-mi dea șansă. În opinia lor ar trebui să ma ascund în munți, ar trebui să mă dezintegrez în univers; sunt o pacoste și o sminteală pentru popor. Dar totuși, fără anihilatori nici feisbucul n-ar fi ce este. Radicalismul lor pustiu dă bine în marele tablou ar virtualității noastre de toate zilele. Să-i apreciem măcar pentru sinceritatea lor și poate chiar să-i invidiem: ei se cred infailibili. E mare lucru să fi perfect… măcar în ochii tăi.

Tuturor sincere aprecieri și mulțumiri. Suntem o comunitate care n-am încăpea pe băncile unui local obișnuit, dar aici (trebuie să) încăpem. Să ne comportăm natural, iar naturalul acesta să fie modelat de bun simț. Dacă se poate, pe lângă bun simț s-ar impune și o bună cunoaștere, ca să nu mai vorbim de demnitate. Așa să ne ajute Dumnezeu!