Henri Blocher este un autor încă prea puțin tradus în românește. Editura Logos (Cluj) a spart oarecum gheața cu o lucrare de forță: Revlația originilor. Este o analiză superbă a primelor 11 capitole din Genesa, dar nu o exegeză în stil clasic. Avem mai degrabă un exercițiu de fenomenologie biblică, o analiză a marilor teme legate de începuturi. Peste puțin timp voi încerca o recenzie a aceste lucrări, dar până atunci primiți ca și pregustare explicația pe care Blocher o dă ispitirii protopărinților.
Astfel, Adam și Eva – primul cuplu – a cedat. Însăși punerea problemei în acest fel scoate în evidență teribila presiune. Maleficul și viclenia și-au dat mâna, Diavolul întruchipându-le în mod integral pe amândouă. De aici putem observa trei trăsături ale păcatului:
1. Rolul ispititorului revelează slăbiciunea noastră
Este vorba de falsa forță a afirmării de sine. Aceasta era, în fond, slăbiciunea. Diavolul a speculat tocmai dorința omului de a fi stăpân pe propriile alegeri. Păcătoșii din Genesa 3 (ca atâția alții) și-au închipuit în aroganța gestului lor că sunt mult mai importanți. Revolta își revendică prestigiile eroismului. Oarecum savurând beția puterii sale, primii oameni s-au trezit de fapt manevrați de altcineva.
2. Acțiunea ispititorului țintește spre o răsturnare a ordinii
Blocher pleacă de la următorul detaliu: dacă șarpele aparținea regnului animal (mai exact, reptilian), prin definiție el trebuia să fie sub dominația omului. Adam primise prerogativa conducerii și a supravegherii lumii animale. Când protopărinții noștri cedează (îmi place felul acesta de a spune), o perturbare a ordinii se produce: animalul se ridică deasupra umanului. Dacă păcătuind ei ascultă de Șarpe, aceasta e o mărturie că ordinele creaționale sunt răstălmăcite prin violarea legământului divin.
3. Prezența ispititorului arată că păcatul este străin de ființa omului
Păcatul vine într-o oarecare măsură din exterior, pentru că el (păcatul) este sugerat de altcineva (de șarpe). Aceasta conduce la ideea – îndelung dezbătută în filozofia creștină – că păcatul este în mod clar o alienare pentru umanitate. Blocher îl numește infecția parazitară, pentru că este subsecvent creației și a proiectului uman, să spunem așa. În fine, tocmai straneitatea păcatului ar trebui să ne îngrozească și să înțelegem mai bine cum stau lucrurile în practică. Am fost creați pentru sfințenie și inocență, nu pentru pângărire și frustrare. Să ne ajute Dumnezeu să trăim așa mereu!
Zâmbind îmi amintesc cum pe la-ncepeturile mele în ce privește „suflarea” închinării (termenul „conducere” mi se pare prea pretențios), am vrut să proiectez Crearea lui Adam, a lui Michelangelo, dorind să atrag atenția la nepăsarea și relaxarea omului în contrast cu un Dumnezeu dornic de a reface relația pierdută. M-au refuzat pentru că imaginea are un caracter pornografic. Bine-au făcut!
Felicitări pentru recenzii. Mie îmi sunt de folos.
Răzvan.
Interesantă experiența ta, Răzvan.
Pe de altă parte și eu cred împărtășesc aceeași viziune asupra lucrării lui Michelangelo.