Spre deosebire de artă și de filosofie, teologia nu este cunoaștere prin ambiționare ci cunoaștere prin smerenie; umilința este cheia care îi deschide porțile sacrului, miezul și absolutul ființei. Dacă arta și filosofia încearcă o cunoaștere a ființei prin escaladare, teologia o face prin coborâre, prin pătrundere. Pe de altă parte însă, chiar dacă recunoaștem această argumentare, persistă încă ideea că nu orice artă și filosofie este ambiționare, ci ele ar putea fi și smerenie care conduce la sacru și-l exprimă. Față de această ultimă iluzie, noi observăm însă că dacă arta și filosofia acceptă să se exprime prin umilință, atunci se pot apropia într-adevăr de sacru și ajung în vecinătatea lui; dar atunci vor trece obligatoriu în teologie.
Scurt citat din monumentala lucrare a lui George Remete, Cunoașterea prin tăcere. Apărută la Alba Iulia în 2004 (Ed. Reîntregirea), cartea se apropie de 800 de pagini. Profundă și seducătoare, ea sondează abisurile tăcerii din punct de vedere ontologic, artistic, filosofic și teologic.
Reluând o temă deja clasică – cea a tăcerii – călcând într-un fel pe urmele lui David Le Breton și Andre Neher, analiza părintelui Remete este totuși originală. Fundația solidă a cercetării, recursul la textele sursă, dar și suplețea scriiturii sunt numai câteva dintre punctele ei forte. O consider una dintre cărțile care impun mai mult decât o singură lectură și care poate constitui o sursă de inspirație pe mai multe paliere. Este formidabil să afli câte lucruri se pot spune despre… tăcere.