Născut Ion Dobre, Ion Nichifor Crainic (1889-1972) a fost deopotrivă scriitor, ziarist, politican, teolog și filozof. După ce a studiat teologia la Buccurești își va lua doctoratul în filozofie la Viena. Apoi va continua să predea teologie la Seminarul Teologic din București și la Facultatea de Teologie de la Chișinău.
În anul 1945, Crainic este condamnat pe viață, trecând apoi prin mai multe închisori dintre care menționăm Văcărești și Aiud. Necazurile detenției sunt amplificate de despărțirea de Nina, fiica lui. Ea rămăsese singură după ce soția poetului, Aglaia, decedase în același an din cauza unei pneumonii. Între 1962 și 1968 este eliberat, iar în acest timp colaborează cu ziarul Glasul patriei.
Dumitru Stăniloaie îl descria ca cel dintâi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelectuale.
Poezia următoare se intitulează Lauda și este ca un prinos de adorare. Mlădios teologică, această poezie are toate ingredientele unui psalm. Reușește să-L definească pe Dumnezeu într-o manieră apofatică, reușește să-l plaseze pe om acolo unde îi este locul și – mai ales – reușește să stabilească legătura dintre cei doi. V-o recomand cu placere…
Tu, cel ce te ascunți în eterna-ți amiază
Și lumea o spânzuri în haos de-o rază,
Mătanie Ție, Părinte.
Izvod nevăzut al văzutelor linii,
Mă scalzi și pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.
Sunt duh învălit în năluca de humă,
Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă,
Dar sunt nerăspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins și pe mine-n mișcare?
Nici maica nu știe ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i vremelnica formă,
Neant înflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli și astre
Din veșnica Ta-nțelepciune.
În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi
Și-asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi
Prind coajă de carne din spațiu.
Tu cugeți, se naște; voiești și durează;
Respiri și-nflorește; iubești și vibrează
De-adâncul luminii nesățiu.
De Tine mi-a foame, de Tine mi-e sete,
Fac dâră de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Și-n saltul credinței gustând veșnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Că sunt întru Cel care este!
Puzderii de stele ascunse-n amiază,
Făpturile-n Tine de-a pururi durează
Și-n spațiu vremelnic colindă.
A fi, bucurie eternă și sfântă!
O vrajă a toată lumina răsfrântă
De-a gloriei Tale oglindă.