Discursul papei Benedict al XVI-lea cu ocazia învestirii noului ambasador Bogdan Tătaru-Cazaban nu trebuie trecut cu vederea. Evenimentul este proaspăt: 21 octombrie a.c.
În opinia suveranului pontif, acum 20 de ani România a decis să scrie o nouă pagină a istoriei sale. Această nouă pagină de istorie se scrie în ciuda anilor de totalitarism care au lăsat răni adânci în mentalități, în viața politico-economică și în indivizi. În plin proces de reconstrucție și de vindecare, țara noastră s-a integrat în Uniunea Europeană, fapt care pentru Benedict XVI este un mare pas înainte. Mai rămân încă multe de făcut… ne sfătuiește patern urmașul petrin.
Pentru a continua această reînnoire în profunzime, trebuie înfruntate noile provocări care sunt numeroase, cu scopul de a evita ca societatea dvs. să fie concentrată numai pe căutarea bunăstării și pe seducția câștigului, consecințe de înțeles ale unei perioade de peste 40 de ani de privațiuni. Desigur, se cuvine înainte de toate să prevaleze integritatea, onestitatea și dreptatea. Aceste virtuți trebuie să inspire și să conducă toate componentele societății pentru o buna gestinonare. Conducându-i pe cetățeni, ele vor contribui în măsură efectivă la regenerearea țesutului politic, economic și social în complexitatea crescândă a lumii contemporane.
Țărilor ieșite din comunism, oricare ar fi acestea, li se cere mereu o reînnoire în profunzime. Am sesizat acest discurs etico-politic în mai multe ipostaze. Faptul că imperativul se pune și în dreptul României nu face altceva decât să confirme încă o dată profunzimea cangrenei comuniste. Metastazele cancerului comunist au atins coloana vertebrală a acestui popor și așa bătut de vânturi. Discursul papei pare a surprinde un fel de menghină a istoriei. Țara noastră se află prinsă acerb între un trecut cumplit și niște provocări urgente. Postmodernitatea bate la ușa istoriei noastre și îi cere deopotrivă socoteală și reforme. Ni se sugerează și trei puncte tari: integritatea, onestitatea și dreptatea. Ce bine suna, nu-i așa?!
Valorile amintite nu mai sunt la modă acum. Sau, în cel mai bun caz, ele reprezintă o demagogie aducătoare de voturi și putere. Încăpătânarea cu care papa continuă să le proclame ar trebui să ne pună pe gânduri. În acest spațiu carpato-danubiano-pontic, mă tem că ne-am prea obișnuit cu ipocrizia. Ar fi cazul (și timpul) unor reforme profunde și de natură în primul rând morală. Dacă regimul comunism a pervertit orice simțământ etic, înseamnă că de acolo ar trebui să înceapă tămăduirea. Abia apoi lucrurile se vor vedea la nivelul acelui țesut politic, economic și social de care ni se aduce aminte.
Gestionarea moștenirii lăsată de comunism este dificilă din cauza dezintegrării societății și a individului, pe care acesta a favorizat-o. De fapt, valorile autentice au fost ascunse în folosul unor teori false care au fost idolatrizate din motive de stat. (…) Împreună cu familia, este important să se favorizeze existența unui sistem educativ care să încurajeze tinerele generații și să le dea o formare la care au dreptul, capabilă să respecte și să alimenteze capacitățile lor de a transcede limitele în care uneori s-ar vrea să fie izolate.
Rolul familiei apare în mod recurent în discursul papal. Ea este văzută drept inima oricărei reforme sociale. Cu micul ei univers, familia continuă să fie pivotul determinant al societății inclusiv românești. Accentul pus mereu de catolicism pe valoare familiei este el desuet. Dintre toate instituțiile – dacă o putem numi așa – familia este cea mai lovită. În primul rând este lovită din punct de vedere etic, însă lucrurile nu se opresc aici. La nivel social și legislativ, familia face obiectul unei deriziuni crescânde. Să mai credem atunci într-o societate sănătoasă? Cam greu… Responsibilitatea este enormă. Apasă pe umerii noștri formarea noii generații. Copiii noștri ne privesc și așteaptă mult mai mult de la noi. Vom crește oare o generație suspendată? Acesta ar fi marele pericol. O izolare tot mai păguboasă, o izolare care produce serioase probleme de identitate. Nevindecându-ne noi, vom transmite sechele serioase generațiilor viitoare.
În cele din urmă papa Benedict XVI a îndemnat la recunoașterea adevărului în legătură cu ororile comunismului. Trebuie să fie reparate nedreptățile moștenite din trecut, fără teamă de a se face dreptate. Să existe oare o anumită fobie în ceea ce pribește dreptatea?! Experiența acestor două decenii o dovedește cu prisosință. Accentul papal nu cred că este întâmplător. Suveranul pontif știe la fel de bine ca mulți alți lideri occidentali cât de anevoios ne desprindem de trecut. Mai știe cât de greu ne facem mea culpa nu doar în raport cu ororile comuniste, dar și în raport cu vinovățiile noastre particulare.
Da, „în ceea ce privește dreptatea”, cred că se poate vorbi de o oarecare fobie, ținând cont de faptul că „dreptatea” alături de „adevăr”, a fost o utopie, câteva decenii! Mă refer la un segment din Istoria Contemporană, în care ființăm noi, neluând în „comentariu” punerea dreptății și adevărului sub oboroc dealungul Istoriei, lucrul acesta făcând parte din politica de dominare a celor ce foloseau dezinformarea pentru o mai bună manipulare…
Și de aceea, de multe ori, Adevărul nu este crezut în măreţia valorii lui, oricât de simplu ar fi…
Este foarte bine că insistați (cred că nu e o simplă părere) asupra rolului Familiei! Într-o vreme, într-o societate, în care se pare că valorile creștine sunt foarte subtil răsturnate, în favoarea, nu unor non-valori, ci anti-valori!!! Rol, nu neaparat important pentru „buna funcționare” a societății, ale cărei standarde sunt oricum, convenționale, cât pentru formarea de „mădulare” vrednice de a fi puse în zidirea Bisericii lui Hristos Domnul!
Pace Sfântă!
Da, alături de dvs., și eu cred cu tărie în Adevăr. Faptul că suntem martorii unor devalorizări și răsturnări de situație este mai mult decât păgubos.
Mai cred cu tărie că înainte de a fi fost Biserica a fost familia, iar această prioritate înseamnă mult. Dacă familiile sunt bine, bisericile vor fi bine.
Gânduri bune!