Aproapele nostru nu este doar un însoțitor indispensabil pe căile vieții. El este parte integrantă din existența noastră spirituală. Numai pierzându-se pe sine însuși pentru Dumnezeu și pentru semenul său, fratele său, omul poate găsi adevărata dimensiune a vieții sale. „Cel ceva pierde… acela va găsi.” Numai astfel poate fi restabilită adevărata slavă a persoanei umane, slavă în același timp divină și umană, nemărginită. Numai în felul acesta poate omul simți înăuntrul său că temeliile pe care zidește sunt neclătinate. Aceste temelii sunt moartea, nimicirea. Realitatea antropologică în care trăiește omul nou este de-acum înainte harul dumnezeiesc care îmbrățișează toate.
Răsplata dată pentru un pahar cu apă oferit fratelui nostru este noua conștiință treimică ce se naște înăuntrul nostru. Celălalt nu mai este frontiera ce mărginește individualitatea noastră, care închide spațiul vieții noastre sau flatează complezența noastră. Nu este vălul care învăluie izolarea noastră mortală. Nu este iadul. Celălalt este locul adevărat al vieții noastre, este sinea mea ce mai dragă și de neînlocuit, care îmi dă, aici și acum, prin ferirea mea de mine însumi lui, sensul și realitatea vieții veșnice, o viață veșnică ce a început deja.
(Vasilios Gondikakis, Intrarea în Împărăție sau modul liturgic, ediția a II-a, Deisis, Sibiu, 2007, p. 139)