Figura Domnului Isus este una dintre cele mai disputate. Începând de la scrierile canonice (în special Evangheliile), biografia Mântuitorului a fost întoarsă pe toate părțile. Până în secolul al XVIII-lea teologii nu discutau despre Problema Isus. După aceea da, și o faceau cu aplomb. Cine este Isus din Nazaret?, se întrebau tot mai mulți și tot mai diferit. A existat El în realitate sau a fost creația unei mișcări mesianice radicale din Palestina primului secol? Și dacă El a existat, care ar fi mesajul, misiunea și chestiunea specifică pe care-a adus-o?
La aceste întrebări se adaugă altele specifice. El a chemat 12 apostoli (Marcu 2.13) sau 70 (Luca 10.1-16)? El a vorbit despre semnele zilelor din urmă (Marcu 13.4-27) sau a descurajat astfel de speculații ca fiind impioase (Marcu 8.13)? A sfătuit oamenii să nu-I divulge identitatea (Marcu 8.26,30) sau s-a prezentat public drept Mesia și Fiul lui Dumnezeu (Ioan 5.31). A respins Legea mozaică și interpretarea pe care i-o dădeau cărturarii zilei, afirmând că adevărata neprihănire trebuie s-o depășească (Mat. 5.20)? Întrebări de genul acesta s-au înmulțit, iar teologii au încercat felurite răspunsuri.
Lucrarea ce a declanșat o dezbatere seculară a fost: Viața lui Isus examinată critic. Aparținând savantului german David Friederich Strauss, cartea modifică radical viziunea asupra Evangheliilor. Ele sunt văzute ca mito-poetice, mai degrabă decât biografice. Strauss urmează fidel gândirea lui Hegel care considera că adevărata religie nu trebuie bazată pe fapte, ci pe idei. Astfel, Evangheliile nu sunt suficiente pentru a reconstrui viața lui Isus, ci ne oferă doar o expresie simbolică a celui mai înalt adevăr. În Anglia, poetul Matthew Arnold (el însuși un biblist amator) a ajuns la aceeași concluzie. Și acesta considera că Evangheliile nu trebuie văzute ca niște anale istorice, ba dimpotrivă. Ele sunt – în opinia poetului – produsul imaginației umane, iar adevărul lor constă în influența ce-au avut-o asupra civilizației occidentale. Se face aluzie la influența morală pe care aceste scrieri au avut-o, valoare istorică fiind subminată.
În felul acesta a început să se discute despre identitatea lui Isus. Teologii s-au împărțit oarecum în două tabere. Una Îl apăra pe Isus al istoriei, o alta făcea apologia lui Isus al credinței. Această sfâșiere cristologică va produce multă sângerare până azi. Așa cum se întâmplă îndeobște, polarizarea opiniilor duce la excese (de ambele părți). Acum ne trebuie multă prudență și înțelepciune pentru a drege lucrurile. Dezbaterile pe marginea vieții lui Isus ar trebui așezate pe temelia unei reverențe profunde. Mântuitorul nu poate fi analizat așa cum o facem cu Platon sau Aristotel. Întruparea lui Hristos nu ar trebui să ne conducă la disocieri ale celor două naturi (aspect rezolvat în bună măsură în primul mileniu). Să credităm așadar textul biblic și să-l interpretăm cu devoțiunea potrivită.