Exclamație atribuită lui Socrate și care descrie dezinteresul filozofului pentru tot ce-i efemer. Ucenicii mărturisesc despre asceza în care a ales să trăiască, despre maniera sistematică de-a refuza tot ce-i în plus. Văzând tarabele încărcate cu mărfuri care mai de care în piața Atenei, filozoful rostea cuvintele de mai sus. Atât de multe produse inutile îi ieșeau în cale, produse pe care trebuia să le evite cu soicism. Și credem – din câte-l cunoaștem pe Socrate – că nu-i era greu. Avea deja acest exercițiu. Mai mult, încerca să-l imprime și ucenicilor săi. Filozofia îi era impregnată cu un puternic simt al măsurii. Cumpătarea o considera o virtute esențială, alături de multe altele de aceeași factură.
Câtă diferență între spiritul socratic și societatea consumistă a zilelor noastre. Tot mai mulți dintre contemporani ajung să aibă doar ce posedă. Suntem educați să ne măsurăm valoarea prin acumulările de bunuri. Vrăjiți prin reclame de tot felul, pradă unui snobism desuet, cumpărăm lucruri de care abia acasă ne dăm seama că n-aveam nevoie. Ne îndatorăm în diferite feluri pentru a ne satisface curiozitatea și dorințe artificial create. Ni se inoculează – prin metode îndelung studiate – că nu mai putem trăi fără cutare sau cutare lucru. Ne sacrificăm și-l cumpărăm, apoi ne dăm seama de calitatea lui îndoielnică. Mai mult, ne dăm seama că mai aveam ceva similar acasă ori, pur și simplu, ne descurcam și fără. Dar, mă rog, viața trebuie să meargă înainte și, odată cu ea, întreg iureșul vieții economice.
Cheltuitor de profesie, postmodernul nu mai poate face diferența dintre necesitate și lux (în cazul celor bogați). Materialismul ia chipuri dintre cele mai diverse și ne seduce cu relativă ușurință. Spiritul de gloată și manipularea mediatică au un succes teribil. E greu să rămâi pe poziție. Ai nevoie de resurse suplimentare. Și – ce bine! – ele există. Avem un tezaur la care Socrate n-a avut acces. Avem revelația Scripturii complete, avem relația personală cu Dumnezeu și comuniunea ucenicilor lui Hristos. Să profităm din plin de toate aceste binecuvântări și să trăim frumos ca-n timpul zilei. Eleganța și profunzimea unei vieți cumpătate va atrage atenția în chip pilduitor!
” Cate lucruri de care nu am voie ” am citit initial . Apoi m-am gandit ca nu dor din neatentie am citit asa , ci poate tradeaza felul de a vedea abtinerea de la anumite lucruri . Cred ca lucrurile pe care nu trebuie sa le fac , nu le fac nu pentru ca ” la pocaiti nu-i voie ” , ci pentru ca un „pocait ” NU ARE NEVOIE ! , potrivit si spuselor lui Pavel : ” Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” din 1 Corinteni 6 : 12 .
Da, Sorin, cam așa stau lucrurile. Moderația este o mare virtute de care toți avem nevoie. Destul de ocolită în vremurile noastre, ea se revendică însă la fiecare pas.
Fii binecuvântat!
Reflecția despre utilitate și inutilitate este anticamera esenței.
Deviind puțin subiectul dar nu conceptul, Adolf von Harnack în ”Esența creștinismului” recunoaște pietismului contribuția în a atrage atenția asupra unei esențe în creștinism.
Din păcate, pietismul și astfel de mișcări au avut și au intenții bune, dar incultura și ignoranța au produs un creștinism esențial doar în parte. În realitate, esența rămasă în obscuritate este cantitativ enormă iar spicuirile de lumină au fost clar insuficiente pentru a da viață unui creștinism esențial.
Pe de altă parte Harnack a golit atât de mult creștinismul de ”inutilități” încât a pierdut substanța esenței – și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr.
Interesantă acolada ta, Adorian. Ai lărgit sfera eseului meu și mă bucur. Într-adevăr, există multe unghiuri din care putem privi spre chestiunea inutilității.
Mulțumesc.