A fost un moment în istorie când amvonul făcea diferența. Urmare a Reformei, protestantismul era diferit de catolicism în special prin modul în care-L abordau pe Dumnezeu în biserică. Încă de la începuturi, bisericile protestante erau închise între programele divine (nu deschise mai tot timpul precum cele catolice). În felul acesta erau descurajate rugăciunile superstițioase ale oamenilor care nu beneficiau de educația de la amvon. Unii istorici amintesc și de anumite pedepse pe care le-au primit cei care nu s-au conformat.
Datorită importanței predicii (pe care Jean Calvin o considera un sacrament în sine), mobilierul din interiorul bisericii se putea reduce semnificativ. Altarul catolic a fost înlocuit cu amvonul care și-a legat tot mai mult existența de spiritul protestant. Bisericile erau pentru predici așa cum sinagogile erau pentru explicarea Torei. Urmașii reformatorilor au redus numărul slujitorilor, selectându-i și formându-i în mod special pentru predicare.
În deplină opoziție, bisericile catolice au continuat ca în trecutul prereformat. Au rămas deschise și disponibile rugăciunlor particulare între actele liturgice comune. Existau suficienți preoți pe care oamenii să-i poată întâlni în interiorul bisericilor, poate chiar mai mulți și mai disponibili decât înaintea Reformei. Accentul pe confesiune era pusă oarecum în opoziție cu rigorismul protestant. Tot mai mulți preoți erau curtenitori și amabili cu credincioșii care intrau în biserici pentru a se despovăra de păcate. Arhiepiscopul Carlo Borromeo (Milano) a fost din câte se pare inventatorul acelui loc îngrădit în care identitatea preotului este ascunsă de zăbrele, astfel încât penitentul să fie mai liber.
Concomitent cu această invenție, catolicismul post-Reformă a eliminat acele catapetesme care împiedicau adunării să vadă altarul. Medievală și apăsătoare, catapeteasma dispărea pe nevăzute, lăsând ca altarul să poată fi admirat și dând senzația unei deschideri fără precedent. Pristolul devine în mod covârșitor centrul vizual într-o biserică contrareformată. Este vorba de masa din mijlocul altarului, cea care se așează sacramentele, aflată în centrul întregului spațiu. Așa cum amvonul căpăta o proeminență evidentă în închinarea protestantă, altarul venea parcă mai aproape de credincioși în închinarea catolică.
Interesant cum – datorită presiunii Reformei – catolicii și-au dat seama că excesele medievale târzii trebuiau corectate. Au făcut-o cu un vădit succes, recuperând o parte din terenul pierdut. Sfârșitul secolului al XVI-lea și chiar începutul celui următor a fost marcat de o vervă predicatorială specială. Pe de altă parte, centralitatea predicării la confesiunile protestante era tot mai vizibilă. Întregul serviciu religios gravita în jurul actului predicatorial. Neoprotestantismul, care mereu s-a vrut o variantă mult mai relaxată din punct de vedere liturgic, a deschis drumul spre simplul pupitru (ca suport pentru Biblie). Cu toate acestea, în mediul rural, încă mai putem vedea amvoane imense, o reminescență inconștientă a altarului ortodox. Încă mai auzim o seamă de slujitori populari cum vorbesc despre sfințenia acelui loc (aproape ca Sfânta Sfintelor), uitând parcă un alt principiu al Reformei: Coram Deo (Tot timpul suntem înaintea Feței Lui).
Cred că, una peste alta, a vorbi despre mutațiile liturgice catolicism/ortodoxie-protestantism-neoportestantism, e o treabă interesantă. Închinarea publică este poate cel mai bun barometru. Acolo se poate citi printre rânduri atât doctrina cât și experiența personală. Tot acolo își dau întâlnire și cele mai năstrușnice preconcepții, rigiditățile și elementele culturale.