Sinuciderea Mălinei Olinescu, cu tot tragismul ei, mi-a adus aminte de tratatul lui David Hume. Nu știu în ce măsură se știe că filozoful a publicat în 1770 în Franța (și 1777 în Anglia) un tratat cu numele Eseu despre sinucidere și despre nemurirea sufletului. Teza este că actul suicidal nu conține nimic imoral și, mai degrabă, este dovada supremei raționalități.
Pentru a vă face o idee prezint în sinteză argumentele lui Hume, luându-mi la final dreptul la replică. În pagini puține (21), filozoful calchiază teme mai vechi și care deja fuseseră forjate. N-a fost nici pe departe primul care privește cu ochi buni sinuciderea, doar că a el i-a adăugat o analiză socială inedită. Așadar,
1. Sinuciderea nu este o ofensă adusă lui Dumnezeu, căci omul poate să foloseaască toate facultățile care i-au fost date pentru a-și asigura confortul, fericirea sau conservarea. Ce înseamnă așadar acest principiu că un om care e sătul de viață, urmărit de durere și de mizerie și care depășeșete cu curaj toate spaimele firești ale morții, scăpând de această arenă prlină de cruzime: că un asemenea om, spun, se expune indignării Creatotului său încălcândul rolul dumnezeștii Providențe și tulburând ordinea universului?
2. Sinuciderea nu este dăunătoare societății. Un om care se retrage din viață nu face rău societății: el încetează pur și simplu să facă bine; ceea ce, dacă este un prejudiciu, este unul dintre cele cu adevărat minore. Toate obligațiile noastre față de societate par să implice ceva reciproc. Eu primesc binefacerile societății și ar trebui deci să-i promovez interesele. Nu sunt obligat să fac un mic bine societății dacă acesta mă costă un rău mare; de ce ar trebui, așadar, să prelungesc existența mizerabilă din cauza vreunui frivol avantaj pe care publicul poate eventual să-l primească de la mine?
3. Sinuciderea nu este o ofensă față de mine însumi. Cred că nici un om nu s-a lepădat de viață atâta timp cât merita osteneala de a fi păstrată. Apărând ideea de sinucidere, Hume continuă: E singurul fel prin care putem fi utili societății, dând pildă, care, dacă ar fi imitată, i-ar păstra fiecăruia șansele de fericire în viață și l-ar elibera de orice amenințare a nefericire.
Mă opresc aici considerând suficiente citatele oferite. Mai adaug că filozoful aduce în discuție Biblia în repetate rânduri. El susține că nicăieri Scriptura nu ne-a impus nici un consemn legat de suicid și că nu ne obligă să ne supunem nenorocirilor ireversibile. Tratatul a fost întâmpinat cu o violentă ostilitate. Presa îl vedea drept un mic tratat de necredință, ce distrugea opiniile și nădejdile noastre cele mai sublime. Un adevărat pericol pentru societate în general și pentru credincioși în special.
Redus la esențe, tratatul lui Hume spune că omul nu este responsabil. În raport cu Dumnezeu nu trebuie să ne facem probleme, El pare a fi înțelegător. El consimte la ieșirea noastră suicidală din situațiile limită. Filozoful chiar Îl acuză voalat de neparticipare. În raport cu societatea, nici o lipsă. Toate vor merge înainte și fără noi, fără o tresărire esențială. Sacrificiul nostru pentru binele societății nu trebuie să depășească suferința noastră insurmontabilă. Cu cât răul personal se acutizează, cu atât trebuie să ignorăm nevoiele societății și să ne gândim la propria evadare. În fine, și la nivelul conștiinței lucrurile ar trebui să fie clare. Orice posibilă rezistență interioară la suicid ar trebui suprimată. Nimeni nu are vreo datorie existențială față de al însuși, ne spune Hume printre rânduri. Sinuciderea devine astfel gestul raționalității supreme; noi decidem când și cum.
Avem aici o mostră de gândire fără Dumnezeu. Dacă anulezi reverența față de El, o vei pierde și pe cea față de ei (societatea) și față de tine. Un lanț existențial al slăbiciunilor care poate conduce la actul suicidal. Pe cât e de adevărat că rata sinuciderilor crește, pe atât de adevărat este că nici un creștin matur și trăitor cu Dumnezeu n-a comis-o. Critica mea se îndreaptă spre sistemul de gândire regăsit la Hume și nu spre gestul particular al Mălinei. E foarte posibil ca gestul ei să nu fi avut nici un suport filozofic. Nu știu. Probabil că derapajul a fost în zona emoțională, a iubirii eșuate. Dar, revin, o credință ancorată în promisiunie lui Dumnezeu, în acea bucurie ce transcede imediatul, ar fi dus la un alt deznodământ. În definitiv, eseul meu pledează pentru o întoarcere la Dumnezeu, chiar dacă pleacă de la un exemplu clasic de necrediță și, implicit, iresponsabilitate morală. Nu, dragii mei, noi suntem responsabili și față de Dumnezeu și față de semeni și față de noi înșine. Avem liber arbitru, dar nu pentru suicid ci pentru a-L accepta pe El și a lupta în mod conștient pentru a-I fi plăcuți.
Filmul „God on trial” se petrece intr-un lagar de exterminare nemtesc. La un moment dat, unul dintre evreii „planificati” la a fi gazati se revolta impotriva lui Dumnezeu. Restul, ajung la concluzia ca este obligatoriu sa organizeze un proces in care sa il judece pe Dumnezeu pe baza Bibliei. Isi impart rolurile in functie de competente, iar la un moment dat, in schimbul de replici, cand parea ca nu exista iesire, dayan-ul remarca „Biblia ne spune ca mereu ai liberul arbitru!”. In secventa urmatoare, un personaj le explica povestea sa: toti cei 3 copii ai sai ii fusesera luati de catre trupele SS. Vazandu-i tipand disperati dupa parintele lor, intr-un acces de „generozitate” ii spune parintelui sa aleaga unul dintre copii pe care sa il salveze. Tatal remarca in final: „Unde era atunci liberul meu arbitru?”.
E o ipoteză de lucru interesantă. Am întâlnit-o și eu dar expusă altfel. Nu am văzut încă filmul, dar e o bună recomandare. Mulțumim!
Am impresia că poziţia lui David Hume este puternic influenţată de gândirea grecească. Socrate a fost acela care sa apropiat de moarte cu „zâmbetul pe buze”. Moartea este văzută ca o victorie asupra acestei realităţi „deprimante”. Christos ne transmite un mesaj total diferit. Christos priveşte moartea cu fiori şi o vede ca pe un duşman de învins nicidecum ca pe o eliberare. Şi Christos chiar a învins moartea… Moartea din perspectivă creştină este un duşman de învins şi nu o eliberare. Totuşi cei care se sinucid nu trebuie judecaţi. Pentru fiecare om care se sinucide suntem toţi vinovaţi. Nu am ştiut să-i dăm un motiv valid pentru viaţă…