Era într-o vineri, 14 mai 1948, când Ben Gurion a citit Declarația de independență, la muzeul din Tel Aviv. Copleșit de emoție, în fața unui auditoriu entuziast, Gurion avea să marcheze prin acele cuvinte una dintre orele astrale ale istoriei evreiești. Iată și textul ei: „În virtutea dreptului nostru național și intrinsec și pe baza rezoluției Adunării Generale a Națiunilor Unite, declarăm prin aceasta stabilirea unui stat al evreilor în Palestina, care se va numi Statul Israel.”
Ce a urmat după aceea? Arabii – care încă de la început nu salutaseră Rezoluția ONU – au declanșat război statului abia înființat. Deși s-a format imediat un guvern provizoriu, în noaptea aceea Egiptul a declanșat raidurile aeriene. A doua zi, într-o acțiune simultană, britanicii se retrăgeau, arabii invadau. Legiunea Arabă, sub conducerea regelui Abdullah, a ocupat orașul vechi din Ierusalim, cedat de evrei la data de 28 mai 1948. De altă parte, israelienii au cucerit noi teritorii. La 11 iunie s-a convenit la un armistrițiu pentru o lună, timp în care ambele tabere s-au înarmat, pentru a reîncepe ostilitățile la 9 iulie… și acest refren trist continuă și azi.
Dar când a început totul? Care să fi fost germenii sionismului modern ce a condus – pe căi dintre cele mai surprinzătoare – la fondarea Statului Israel? Să-i dăm cuvântul unuia dintre cei mai îndrăgiți istorici contemporani: Paul Johnson (citez din O istorie a evreilor, Hasefer, București, 1999).
Holocaustul și noul Sion au fost organic legate. Asasinarea a șase milioane de evrei a fost unul dintre factorii care au determinat crearea Statului Israel. Ideea concorda cu un vechi și puternic principiu dinamic al istoriei evreilor: mântuirea prin suferință. Mii de evrei credincioși i-au intonat credoul în timp ce erau împinși spre camerele de gazare, convinși fiind că pedeapsa la care erau supuși evreii – și în care Hitler și SS-ul nu au jucat decât rolul de agenți – era opera lui Dumnezeu și însăși dovada faptului că ei erau aleșii Săi… Suferințele de la Auschwitz nu erau simple coincidențe. Ele reprezentau ispășiri morale. Făceau parte dintr-un anume plan, conformându-se gloriei ce avea să vie. Mai mult decât atât , Dumnezeu nu era doar mânios pe evrei. Era deopotrivă îndurerat, și plângea alături de ei. El a intrat cu ei în camerele de gazare, așa cum mersese alături de ei în exil… Crearea statului Israel a fost consecința suferințelor evreilor…
Chiar și înainte de Al Doilea Război Mondial, politica antievreiască promovată de Hitler a avut efectul neplănuit de a întrăi considerabil comunitatea evreiască din Paestina. În cele din urmă, Hitler a ajuns să considere statul evreiesc drept inamic potențial, un „al doilea Vatican”, „un comitern evreiesc”, „o nouă bază de putere pentru evreimea mondială”. Și totuși, într-o anumită perioadă din anii treizeci, naziștii au facilitat în mod activ emigrarea evreilor germani în Palestina. Pe lângă faptul că 60.000 de evrei germani au ajuns astfel în patria lor națională, averile acestora aveau să joace un rol important în crearea unei infrastructuri industriale și comerciale în aceste teritorii. Războiul a adus cu el nu numai atacul fizic direct al lui Hitler împotriva evreilor ca principal dușman al său, ci și posibilitatea ca evreii să riposteze, alături de aliați, activând astfel ultima fază a programului sionist. Încă de la izbucnirea războiului în 1939, ideea creării cât mai devreme posibil a Statului Israel a devenit obiectivul primordial al sioniștilor și a pătruns treptat în rândul majorității comunității evreiești mondiale. Obstacolele în calea împlinirii idealului sionist erau încă redutabile. Înfrângerea lui Hitler nu era suficientă. Mai trebuiau încă eliminate toate obiecțiile celor trei aliați victorioși – Anglia, Statele Unite și Rusia Sovietică… (pp. 406-407)
Obstacolele au fost însă depășite. Anglia și-a acceptat noua postură, Roosevelt, președintele american, s-a stins (el fiind un anti-sionist declarat), iar Truman, care i-a succedat, a fost un pro-sionist militant și promotor al înființării. Până și Stalin a devenit un pro-sionist conjuncural, susținând fondarea Israelului pentru că aceasta ar fi adus atingere intereselor britanice.
Dar ce a urmat după proclamarea satatului?
La 11 iunie s-a convenit la un armistițiu pe timp de o lună. În acest interval, statele arabe și-au reîntărit intens armatele. Israelienii și-au procurat însă mari cantități de echipament greu, nu numai de la cehi, ci și de la francezi, care l-au livrat mai ales ca să-i enerveze pe britanici. Atunci când luptele au pornit din nou, la 9 iulie, s-a văzut repede că israelienii erau stăpâni pe situație. Ei au cucerit Lida, Ramalah și Nazaret și au ocupat porțiuni întinse de teritoriu în afara frontierelor stabilite prin diviziune. În următoarele 10 zile, arabii au fost de acord cu un nou armistițiu. Valurile de violență izbucneau însă intermitent, iar la mijlocul lui octombrie israelienii au declanșat o ofensivă ca să deschidă drumul spre așezările din Negev. Urmarea a fost capturarea orașului Beerșeba. Până la finele anului, efectivele armatei israeliene numărau 100.000 de soldați, iar armata era bine echipată. Negocierile de armistițiu s-au deschis la Rodos, la 12 ianuarie 1949, și acordurile s-au semnat cu Egiptul, la 14 februarie, Libanul, la 23 martie, Cisiordania, la 3 aprilie, și Siria, la 20 iulie. Irakul a refuzat orice acord, și cinci state arabe au rămas în stare de război de facto cu Israelul.
Evenimentele din 1947-48 care au dus la înființarea Israelului au creat și problema arabo-israeliană, care durează și în zilele noastre. (pp. 412-413)
Cu toate acestea, să ne bucurăm azi alături de evrei. Să-i purtăm în rugăciune, ca bunul Dumnezeu să le deschidă ochii și să-L primească pe Hristos. Să nădăjduim la vremuri bune, când pacea va domni și în această zonă, cea mai fierbinte de pe glob. La ceas aniversar, să fim cu inimile încrezătoare și bucuroase. Marile evenimente ale istoriei trebuie savurate așa cum se cuvine!