Războiul de Șase Zile, din anul 1967, a reprezentat o campanie aproape perfectă pentru Israel. Membrii Tzahal, forțele armate israeliene, conduşi de Yitzhak Rabin, în calitate de şef al Statului-Major), şi de Moshe Dayan, ministrul apărării, au pulverizat pur şi simplu armatele arabe în trei direcții: în sud, unde au ocupat peninsula egipteană Sinai, în nord, unde au cucerit Înălțimile Golan de la sirieni, şi, mai ales, în est, unde au preluat Oraşul Vechi şi toată partea de est a Ierusalimului de la Iordania, care îl ocupase în urma războiului din 1948.După acest triumf uluitor, armata israeliană a căzut într-un soi de amorțeală provocată de încrederea excesivă în propriile puteri. Din 1948, de când fusese formată oficial în plin război pentru supraviețuire cu statele arabe şi milițiile palestiniene, armata Israelului izbutise, în numai două decenii, să devină una dintre cele mai performante forțe militare ale lumii. Aviația isra-eliană reuşise, în 1967, să distrugă, în circa cinci ore, flota aeri-ană a statelor din jur: Egipt, Siria, Iordania, Irak. La începutul anilor 1970, toate aceste țări erau surclasate sub aspect politic şi îngenuncheate din punct de vedere militar de Israel. Ce ar fi putut să meargă prost?
Apoi, pe neaşteptate, în octombrie 1973, în ziua sfântă de Yom Kippur, când întregul Israel se adâncea în reculegere, lucrurile chiar au început să meargă prost: Egiptul şi Siria au atacat concomitent Israelul, dinspre sud şi dinspre nord, fără ca performantul serviciu de spionaj militar al Tzahal, Aman, să atragă în timp util atenția cu privire la producerea invaziei. În aceste condiții, sute de mii de rezervişti – pe care se bazează în proporție de 75% sistemul defensiv israelian – au început să curgă cu întârziere spre câmpul de luptă. Aici îi aşteptau noi surprize: piloții militari israelieni, poate cei mai buni din lume, nu izbuteau să pătrundă în zona aeriană critică de deasupra Canalului Suez (unde egiptenii realizau o traversare spectaculoasă) deoarece erau întâmpinați de cele mai moderne rachete sol-aer sovietice. Cu abilitate, preşedintele egiptean Muham-mad Anwar Al-Sadat le ceruse militarilor săi să nu facă niciun pas în afara umbrelei antiaeriene asigurate de tehnologia URSS. Ca şi cum asta nu era de ajuns, şi cel de-al doilea mare as din mâneca Tzahal se dovedea a fi nefuncțional: tancurile israeliene, care, în 1967, cuceriseră Sinaiul cu o viteză amețitoare, erau acum spulberate printr-o manevră militară simplă, dar pe care nimeni nu o anticipase, fiind vânate nu de alte blindate, ci doar de infan-terişti curajoşi şi bine pregătiți, dotați cu arme portabile Sagger. Primele trei zile ale Războiului de Yom Kippur au constituit un coşmar din care Israelul nu-şi va reveni niciodată. Faptul că nu funcționa niciunul dintre lucrurile pe care israelienii le prețuiau în cea mai mare măsură (aviația, tancurile, spionajul) a generat un şoc care va schimba societatea în ansamblu. Deşi făcuseră progrese incredibile din anii cumpliți ai Holocaustului până în 1973, israelienii înțelegeau dintr-odată că, pentru siguranța lor, până şi „progresele incredibile” pot să însemne prea puțin.
(Din Prefața semnată de Ovidiu Raețchi, la cartea Arma secretă a Israelului. Povestea unității Talpiot, de Jason Gewirtz, Corint, București, 2020)