Lucru pentru care evreii purtau o oarecare răspundere; sau, mai curând, acel evreu politic care apăruse în urma politicii radicale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: evreul neevreu, evreul care nega faptul că ar fi existat evrei. Acest tip de evrei socialişti constituiau un grup care, pentru o perioadă scurtă, au avut o importanţă covârşitoare în istoria Europei şi a evreilor. O figură reprezentativă a fost Rosa Luxemburg (1871–1919). Se născuse în Zamość, în Polonia aflată sub administraţie rusă, într-o familie al cărei trecut era impecabil evreiesc. Strămoşii ei fuseseră rabini încă din secolul al XII-lea, iar mama ei, fiică şi soră de rabini, îi cita necontenit din Biblie. Asemenea lui Marx, şi cu mult mai puţine motive decât el, Rosa nu a vădit niciodată nici cel mai mic interes pentru iudaism sau cultura de limbă idiş (deşi îi plăceau glumele idiş). După cum a subliniat istoricul Robert Wistrich, specialist în socialismul evreiesc, pasiunea ei extraordinară pentru dreptatea socială şi fascinaţia ei pentru argumentarea dialectică au fost, din câte se pare, alimentate de învăţătură rabinică timp de generaţii întregi. Cu toate acestea, în celelalte privinţe era o ultra-maskil. Nu ştia nimic despre masele evreieşti. Tatăl ei era un bogat comerciant de cherestea, care a trimis-o la o şcoală privată exclusivistă din Varşovia, unde învăţau mai ales copiii oficialităţilor ruse. La optsprezece ani, trecând fraudulos graniţa, a plecat la Zürich pentru a-şi completa studiile. În 1898, a încheiat o căsătorie de convenienţă cu un pictor german, cu scopul de a obţine cetăţenia germană, după care şi-a dedicat întreaga viaţă politicii revoluţionare.
Paralela cu Marx este destul de apropiată în anumite privinţe. La fel ca Marx, avea o poziţie privilegiată din punct de vedere familial, de pe urma căreia a continuat să beneficieze financiar. La fel ca el, nu ştia nimic despre clasa muncitoare, nici măcar despre muncitorii evrei, şi, tot ca el, nu s-a gândit niciodată să depăşească această ignoranţă. Ca şi el, a dus o existenţă tipică pentru clasa de mijloc, participând la conspiraţii politice, scriind materiale politice, ţinând discursuri la tribună şi angajându-se în discuţii de cafenea. Dar în vreme ce ura de sine evreiască a căpătat la Marx forma antisemitismului ofensiv, ea susţinea că problema evreiască nici măcar nu exista. Antisemitismul, spunea ea, era o funcţie a capitalismului, exploatat în Germania de către iuncheri şi în Rusia de către ţari. Marx găsise soluţia; el „îndepărtase problema evreiască din sfera religioasă şi rasială, conferindu-i un fundament social, dovedind că ceea ce era de regulă descris şi prigonit drept «iudaism» nu e altceva decât o escrocherie, care se manifestă în orice societate unde domneşte exploatarea”. De fapt, Marx nu se exprimase astfel, interpretarea ei fiind o distorsionare deliberată a textului său. În plus, aserţiunea ei era în mod limpede neadevărată. După cum observa un alt socialist evreu, Eduard Bernstein (1850–1932), antisemitismul avea rădăcini populare adânci, nu putea fi anulat ca prin farmec de către marxişti. El avea o admiraţie profundă pentru fiica lui Marx, Eleanor, care era foarte mândră când declara în adunările publice din East End, Londra, „sunt evreică“.
Rosa Luxemburg, în schimb, nu pomenea niciodată de evreitatea ei dacă putea să evite acest lucru. Încerca să ignore atacurile antisemite la adresa ei, ceea ce era adeseori dificil, întrucât în presa germană apăreau cele mai odioase caricaturi ale ei. Pe lângă asta, exista o notă puternic antisemită în atacurile din partea sindicaliştilor şi socialiştilor germani care proveneau din mediul muncitoresc. Detestau tonul ei de superioritate intelectuală şi afirmaţiile ei categorice, legate de ceea ce doreau „muncitorii“. Dar Rosa le dădea pe toate la o parte. „Pentru adepţii lui Marx“, scria ea, „ca şi pentru clasa muncitoare, problema evreiască nu există ca atare“. După părerea ei, atacurile la adresa evreilor erau limitate la „sate mici şi îndepărtate din sudul Rusiei şi din Basarabia – adică acolo unde mişcarea revoluţionară este slabă sau nu există defel“. Dădea dovadă de duritate faţă de cei care o acuzau că simpatizează cu atrocităţile împotriva evreilor. „De ce veniţi la mine cu suferinţele voastre evreieşti speciale?“ scria ea. „Îmi pare la fel de rău pentru victimele indiene din Putumayo sau negrii din Africa. […] Nu pot găsi un colţişor special în inima mea pentru ghetou.
Deformările morale şi emoţionale pe care le manifesta Rosa Luxemburg erau caracteristice pentru un intelectual care încerca să introducă forţat oamenii într-o structură ideatică, în loc să lase ideile să evolueze din modul concret de comportament al oamenilor. Evreii din Europa de Est nu reprezentau o creaţie artificială a sistemului capitalist. Erau un popor real, cu propria lor limbă, cultură şi religie. Suferinţele lor erau şi ele reale, iar persecuţiile la care erau supuşi aveau ca motivaţie tocmai faptul că ei erau evrei şi nimic altceva. Îşi aveau chiar şi partidul lor socialist, Bund (abreviere a denumirii Uniunea generală a muncitorilor evrei din Lituania, Polonia şi Rusia), creat în 1897. Bund făcea o campanie energică pentru drepturile civile depline ale evreilor. Problema asupra căreia nu puteau să cadă de acord membrii partidului Bund era dacă evreilor trebuia să li se acorde un statut de autonomie atunci când avea să fie înfiinţată „Republica Muncitorilor“. Nu erau ei prea lămuriţi nici în privinţa sionismului, şi erau tot mai puţini din cauza emigrărilor, încât aveau tendinţa să strângă rândurile întru apărarea culturii naţionale de limbă idiş.
Din pricina acestei insistenţe asupra unicităţii culturii iudaice, erau în mod deosebit detestaţi de acei socialişti evrei, precum Rosa Luxemburg, care refuzau să recunoască evreilor orice fel de particularitate socială ori culturală. Ei respingeau cu vehemenţă orice pretenţie venită din partea partidului Bund. Iar ostilitatea pe care o manifestau faţă de alte organizaţii politice ale evreilor decât a lor a contribuit la formarea ortodoxiei stângii revoluţionare. În special Lenin a devenit un opozant pătimaş al drepturilor specifice ale evreilor. „Ideea de «naţionalitate» evreiască este absolut reacţionară“, scria el în 1903, „nu numai când este expusă de susţinătorii ei consecvenţi (sioniştii), ci şi când este rostită de buzele celor care încearcă să o combine cu ideile democraţiei sociale (bundiştii). Ideea de naţionalitate evreiască se opune intereselor proletariatului evreu, deoarece alimentează în rândurile sale, direct sau indirect, un spirit ostil asimilaţiei, spiritul «ghetoului».“ În 1913 scria: „Oricine avansează, direct sau indirect, sloganul unei «culturi naţionale» evreieşti este (oricare ar fi bunele lui intenţii) un duşman al proletariatului, un sprijinitor al poziţiei vechi şi ţinând de castă a evreilor, un complice al rabinilor şi al burgheziei.”
Prin urmare, întreaga filozofie a revoluţiei proletariatului se baza pe presupunerea că evreul ca atare nu exista decât ca o închipuire promovată de un sistem socio-economic distorsionat. Distrugeţi acest sistem şi evreul-caricatură a istoriei va dispărea, precum un coşmar urât, iar evreul va deveni fost evreu, un om obişnuit. Nouă ne vine greu acum să pătrundem în minţile evreilor extrem de inteligenţi şi bine educaţi care credeau în această teorie. Dar existau mii şi mii de asemenea evrei. Îşi urau evreitatea, şi lupta pentru revoluţie era, din punct de vedere moral, cel mai acceptabil mod de a scăpa de ea; aceasta conferea luptei lor revoluţionare o vehemenţă emoţională deosebită, deoarece credeau că succesul ei va presupune o eliberare personală de povara evreiască, precum şi o eliberare de autocraţie a umanităţii în general.
(Fragment din O istorie a evreilor, de Paul Johnson, Humanitas, București,