Era o zi obișnuită! Prin cetatea Nob tocmai trecuse David, ginerele împăratului. Luase ceva de-ale gurii și sabia lui Goliat. Era prea rușinat pentru a divulga adevăratul motiv al vizitei. Cum să spui lui Ahimelec, preotul, că tu ești un fugar? Cum să-l faci să priceapă că, uneori, fiecare erou are exilul său? Mai bine scalzi detaliile în ambiguitate, iar fiecare să-și facă impresia lui.
Această întâmplare aparent banală, avea să atragă după sine un măcel. Preotul Ahimelec fu chemat la împăratul Saul care aflase că l-a găzduit pe David. De unde aflase? De la Doeg, edomitul! Acesta se nimerise la Nob chiar atunci când fugarul trecuse pe acolo, auzise tot și-l turnase la oamenii împăratului. De când e lumea doegii s-au amestecat printre eroi, și-au făcut jocul lor murdar! Ei bine, Ahimelec este condamnat la moarte pentru o faptă de care nu era vinovat. Este acuzat de o complicitate de care nici măcar n-avea habar, pentru că fugarul David nu-i suflase o vorbă. Pur și simplu cade victima unei împrejurări fatale, fără ca să mai poată schimba ceva.
Mânios la culme, răzbunător și aprig, Saul poruncește oștenilor să omoare preoții din Nob. Erau peste 80! Vinovăția lor era clară. Fără să știe deveniseră complicii lui David, iar această faptă nu putea rămâne fără urmări. Dar, așa cum se întâmplă adsea, o surpriză de proporții are loc: soldații n-au curajul să se atingă de unșii Domnului. Li se pare prea mult ca ei, oameni ai armelor, să ridice mâna împotriva celor pe care Dumnezeu i-a pus în slujbă. De fapt, este acel frison pe care-l simte orice om la întâlnirea cu sacrul. E un sentiment contradictoriu, dar paralizant, o stare care-ți anihilează parcă voința.
Dar când armata se dovedește neputincioasă, călăul este totuși prin preajmă. Doeg, trădătorul, își joacă ultima carte. Nu are nimeni curaj? Nicio problemă! Doeg e întotdeauna la datorie. El simte oportunitatea. Nu vrea să rateze o nouă ocazie de-a intra în grațiile împăratului. Mirajul puterii e teribil, iar caracterul lui prea fragil. Și iată-l cum din trădător edomitul devine călău. Înarmat până în dinți, mânat de o ură paranoică, Doeg se îndreaptă spre un grup de oameni neînarmați. Aceștia se strâng unii în alții, scot țipete de groază, își înalță ochii spre cer implorând ajutor, dar soarta le-a fost pecetluită. Cel pe care-l găzduiseră cândva, pe care-l trataseră ca un oaspete de seamă vine acum ca un cavaler.
E greu să ne imaginăm ce-a urmat. Textul biblic ne furnizează ceva detalii (1Sam. 21-22). Pe lângă uciderea preoților, Saul s-a năpustit asupra femeilor și copiilor, trecând prin ascuțișul sabiei toată populația cetății. Efodurile de in ale sacerdoților au fost înmuiate în sânge, copiii au fost măcelăriți odată cu mamele lor. O zi în care soarele a strălucit diferit, iar păsările au cântat a jale. Pământul a fost greu de trupuri neînsuflețite, iar văzduhul s-a cutremurat.
Răzbunarea este mereu însetată de sânge. Ambițiile unui nebun, invidia și orbirea lui fac ravagii. Numai Abiatar a reușit să scape și să fugă la David. El va duce mai departe linia preoțească, el va purta singur întregul doliu. Nu o cetate va plânge un om, ci un om va plânge o cetate. Zi de pomină și durere, zi în care oricare poate vedea o lecție istorică: răutatea umană e mai sinistră decât o calamitate naturală. Îngropați în efodurile lor, preoții din Nob stau de mărturie în fața istoriei. Să nu-i uităm nici noi!