Suspinul din spatele predicii

S

Doamne, suspin în fiecare zi pentru mântuirea sufletelor. Uneori, cred că aș putea să mă urc pe acoperișul fiecărei trăsuri din Londra, și să predic Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este destul ceea ce fac zi și noapte, lucrând mereu prin scriere și predicare; aș vrea să mă împart într-o mie de bucăți, ca să am o mie de limbi cu care să predic Evanghelia binecuvântatului meu Răscumpărător.

Desprins dintr-o predică de-a lui Spurgeon, citatul irupe din adâncul inimii lui George Whitefield. Născut în 1714, Whitefield a realizat în Anglia ceea ce Jonathan Edwards făcuse în America. Într-un stil predicatorial asemănător, acesta a reușit să proclame Evanghelia unor mulțimi imense de oameni. Deși mic de statură, Whitefield avea o voce impunătoare, abilitățile sale retorice făcându-l deosebit de popular. Fizic nu era atrăgător, iar dacă mai adăugăm și strabismul sever atunci imaginea ar putea fi elocventă. Cu toate acestea mulțimile care-l ascultau (în aer liber) atingeau 20.000 (Bristol), iar în anul 1742 a fost audiat de 30.000 de oameni la Cambuslang.

Benjamin Franklin, considerat primul american autentic (datorită luptei sale pentru identitatea Statelor Unite), l-a ascultat odată pe Whitefield. Acesta din urmă se afla în America într-o campanie de evanghelizare și de răspândire a metodismului pe acest nou tărâm. Impactul pe care l-a avut predica asupra marelui om politic a fost imens. De aici noi facilități obținute pentru proclamarea publică a Evangheliei. Neobosit și neînfricat, Whitefield a mers înainte fără ezitare. Mulți s-au converit la predicile lui, dar la fel de mulți au fost motivați de exemplul oferit. Un om care a ars pentru o cauză mai mare decât el; o cauză covârșitoare în ultimă instanță.

Oare care sunt suspinele generației noastre? Mai cultivăm aceeași gravitate și urgență în slujire? Vedem proclamarea ca o bătălie pentru sufletele pierdute? Alții așa o vedeau și probabil din această cauză au devenit martorii unor treziri uimitoare. Cuvintele rămase de la ei pot fi provocări care să ne ducă în aceeași direcție…

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.