Cuvânt la modă în presa românească din ultimii ani, şpaga desemnează, în limbajul colocvial, fapta ilicită constând din a pretinde sau a da cuiva o recompensă (bani etc.) în schimbul unui serviciu necinstit şi ilegal. Foarte frecventa utilizare a şpăgii, în locul mitei, termenul tradiţional prin care sunt calificate juridic faptele de acest gen în Codul penal, a atras în mod firesc atenţia lingviştilor români din trecut şi de astăzi, care s-au ocupat cu predilecţie de studierea evoluţiei limbii române contemporane: Iorgu Iordan, Al. Graur, Rodica Zafiu. (…)
A. Scriban (SDLR, 1939, p. 1286) dă însă cuvântului şpagă (2) „mită, şperţ” o altă etimologie slavă: «rus., sârb. špag „buzunar”», cu trimitere la cuvântul românesc înrudit ciupag. Se poate deduce că evoluţia sensului ar fi fost motivată de cunoscutul gest al mituirii – introducerea unei sume de bani în buzunarul celui care cere mită sau se lasă mituit. (…)
Împământenit ca termen de argou, cuvântul şpagă a supravieţuit în limbajul expresiv al mahalalelor mărginaşe din oraşele Vechiului Regat până în timpul Primului Război Mondial, când amestecul claselor sociale din tranşee a favorizat răspândirea şi utilizarea sa pe o scară din ce în ce mai largă, inclusiv în limba literară.
(Pârvu Boerescu,
în Limba Română, anul LXII, nr. 1 ianuari-martie, 2013)