Îți încredințăm Ție, Tată ceresc, spiritul și gândul, pentru ca sufletul nostru să nu fie niciodată captivat în așa măsură de bucuriile sau de tristețile vieții încât să dea uitării această expresie care dezleagă, dar nici să nu fie adusă pe buzele noastre prea des de nerăbdare și de neliniște interioară. Astfel încât sufletul nostru, în ceasul din urmă – după ce această expresie ne-a întovărășit ca un prieten credincios în multele situații ale vieții, adaptându-se după noi fără a-și deveni totuși sieși necredincioasă, după ce a fost consolarea, speranța, bucuria, încântarea noastră, după ce a sunat pentru noi cu tărie și însuflețire, încet și ca un cântec alinător, după ce ne-a vorbit mustrător și dezaprobator, încurajator și îmbolditor -, va fi ca purtat în afara lumii de acastă expresie, într-acolo unde vom înțelege adevăratul ei sens.
(Soren Kierkegaard)