Acesta e romantismul vieții de credință. Cel mai mult îl experimentezi de la amvon. Există romantism în predicare. Urc treptele spre amvon duminică după duminică; niciodată nu știu ceea ce se va întâmpla. Mărturisesc că uneori din anumite motive nu mă aștept la nici un rezultat; dar brusc puterea este dată. Alteori cre că am mare putere datorită pregătirii; dar vai, nu găsesc nici o putere în ea. Mulțumesc Domnului că e așa. Îmi dau toată silința, dar El controlează proviziile și puterea, El o toarnă. El e doctorul ceresc și cunoaște fiecare modificare a stării mele. El îmi vede înfățișarea, îmi simte pulsul. Îmi cunoaște modul nepotrivit de a predica, știe totul.
Penultimul paragraf al cărții Depresia spirituală scrisă cu măiestrie de Martyn-Lloyd Jones.
Medic, pastor și redutabil predicator, Jones a lăsat în urmă provocări colosale. Nu știu ca altcineva să fi descris predicarea în felul acesta. Deși orice predicator a trăit mereu cele relatate mai sus, nu s-ar fi gândit la o asemenea catalogare. Caracterul imprevizibil al impactului mi se pare foarte bine subliniat. Nimic nu este previzibil în ceea ce privește expunerea mesajului. Îl ai în inimă, în minte, dar aștepți totuși la amvon să se întâmple ceva. Ești conștient că supranaturalul trebuie să tragă ultima tușă pe tabloul expozitional. Slavă Domnului că El se implică! Dependența noastră de El trebuie să fie totală, iar rezultatele să i le lăsăm fără nici o reținere Lui.
Frumos ,, si adevarat !!! Dumnezeu este prezent peste tot ,, numai intr-un loc nu poate sa fie prezent ,,, !!! intr-o inima rea si necredincioasa ,, el stie toate lucrurile , sintem in miinile cele mai sigure din univers el este unul si nu este altul inafara de el ,, Dumnezeu sfintul lui Israel !!!
Bine punctat. Și eu cred că ideea lui Jones este fascinantă.
Fii binecuvântat.