Lumea romană din primele trei secole ale erei creștine a fost foarte pluralistă. Pentru a păstra pacea în imperiu, actul de pângărire a unui templu – orice templu – era considerat de romani o greșeală vrednică de pedeapsa cu moartea. Dar plurarilatea religiilor și a punctelor de vedere despre lume era monolitică în cel puțin o singură privință: aceste religii diverse au căzut de acord asupra faptului că la Dumnezeu se ajungea pe mai multe drumuri. În favoarea acestei idei existau argumente puternice pentru că ea reprezenta „o axiomă a culturii grecești care afirma despre cosmos că este un întreg (incluzându-i pe dumnezei), perfect și neschimbabil. Armonia sa se repetă la nesfârșit. Eroarea umană putea fi corectată prin educație.” (E. A. Judge, „Ancient Contradiction in the Australian Soul”, ISCAST Bulletin 33, 2001, p. 8) În consecință, cei mai mulți greci considerau că mișcarea creștină era în mod notoriu bigotă și îngustă. Astfel, păgânul Celsus a insistat asupra egalei validități a diferitelor credințe și obiceiuri străvechi pentru a-l contrazice pe Origen care insista asupra superiorității unice a creștinismului. Porfir a susținut următoarele: „Încă nu a fost stabilită nicio învățătură care să poată oferi o cale universală pentru eliberarea sufletului.”
(Din Introducere în Noul Testament,
de D. A. Carson & Douglas J. Moo,
Făclia, Oradea, 2007, p. 36)