Numai copilăria și bătrânețea fac priză directă, naivă, imediată cu viața. Ființele adulte, pârguite, sunt chemate să lupte cu viața, să-i țină piept, s-o înfrunte ca pe o problemă cu o mie de necunoscute și cu o mie de refuzuri. Pentru adulți, viața e presărată cu norme, interdicții. Însă pentru copilărie și pentru bătrânețe, viața este un joc inocent, plin de oferte zilnice și fugare, fiecare dintre acestea, cât de umilă ar fi – o plimbare scurtă la răcoarea serii, un gest, o privire – , se soarbe până la zaț. pentru omul adult și chibzuit, viața e un strigăt tumultos și ești dator să-i răspunzi fiecăreia dintre provocările ei. Pentru copil și pentru moșneag, ea este un fruct care se pârguiește: între ei și viață, schimbul e spontan și silențios.
Este ceea ce explică faptul că universul copilăriei, dimpreună cu cel al bătrâneții alcătuiesc, inseparabil, un fel de pod pe deasupra universului unui adult, lumea minunăției, unde totul e joacă și surâs. Privirea malițioasă a bunicii, dinapoia ochelarilor ei care au văzut deja prea multe, atrage ochii deschiși și sclipitori ai copilului care n-a văzut încă nimic: împreună, ei pătrund în țara minunilor, a poveștilor și a legendelor, în vreme ce tată și mamă trudesc din greu, urmându-și serioasa îndeletnicire de ași trăi viața, o viață ce se tot face și se desface, se strică și se drege, solicitând fără încetare niște răspunsuri reînnoite la chemarile ei.
(André Neher
în lucrarea Exilul cuvântului)