Atâta dragoste stăpânită nu se mai mărturisise până atunci în niciunul dintre cuvintele lui Hristos către prieteni! Atâta nostalgie pentru ziua contopirii desăvârșite, pentru sărbătoarea atât de îndătinată de veacuri și hărăzită totuși unei mai slăvite reîmprospătări. Că-i sunt dragi, știu prea bine; dar cât de tare, până-n seara asta, sărmane inimi frământate, nu au putut să știe niciodată atât de adânc. Astă Cină, știe, e popasul din urmă, de-o tihnită duioșie, înainte morții; și totuși, a dorit-o din toată inima, cu acea ardoare cu care se doresc lucrurile cele mai râvnite, mai îndelung dorite, cu acea înfrigurare pe care-o cunosc pătimașii, înflăcărații, îndrăgostiții, cei ce luptă pentru lumina unei izbânzi, cei care pătimesc pentru înălțimea unei răsplate. A dorit din toată inima să mănânce cu ei acest Paști. Mai mâncase și altele; mâncaseră împreună de mii de ori, pe scândura bărcii, prin casele prietenilor, ale străinilor, ale avuților; pe șanțurile drumurilor, prin poienile munților, în umbra râpelor și a crengilor. Și totuși, de-atâta vreme dorea din toată inima să mânânce cu ei în seara asta, să se ospăteze pentru cea din urmă oară. De văzduhul Galileii ferice; de vânturile molcome de astă-primăvară; de soarele ce lumina anul trecut la Paști; de crengile văzute alaltăieri, cine știe dacă-și mai aduc aminte, cine știe dacă au fost ori nu! Acum nu-i vede decât pe cei dintâi prieteni, pe cei din urmă, pe care trădarea-i va potopi, pe care spaima-i va risipi, dar pe care-i simte încă în jurul Său, în aceeași încăpere, la aceeași masă, înfrățiți în aceeași durere și totodată, în lumina unei nădejdi mai presus de dânșii. A pătimit până-n astă zi, dar nu pentru Sine: pentru dorința aprigă de-a trăi aceste ceasuri înnoptate, în care prinde să se simtă adierea bunului-rămas fără întoarcere. Iar în acea spovedanie de iubire, chipul lui Hristos, pe care încep să se simtă palmele, se luminează de acea tristețe ce seamănă ciudat cu voioșia.
(Giovanni Papini,
Viața lui Isus, Orizonturi, București, 2012)