O profundă eroare, de care nu mi-am dat seama decât târziu, foarte târziu, a fost provocarea și întreținerea, total nestudiată, a unor polemici inutile. Nu discut acum dacă aveam sau nu totdeauna dreptate. Continuu să cred că, de cele mai multe ori, aveam, de fapt, dreptate. Însă ele erau, în esență, absurde, ineficiente și pline de urmări interioare dureroase. Pentru simplul, dar fundamentalul motiv că reprezentau un „dialog de surzi”. Aveam o altă scară de valori, alte criterii, o altă motivație și un cu totul alt limbaj decât al adversarilor mei. Un alt ideal cultural. Gândeam în mod esențial altfel. Și chiar dacă aș fi demonstrat – și adesea chiar demonstram – că adevărul era de partea mea, prețul plătit era mereu prea mare. Mult prea mare. Trivialitatea, disprețul, voința de a insulta și a umili erau totdeauna atât de mari, încât nimic nu compensa aceste răni morale. O polemică, în România cel puțin, nu urmărește decât să te compromită și să te terfelească, să te distrugă cu orice preț. Polemici de idei nu există. Și eu, mult timp – din impulsivitate, naivitate, fidelitate inflexibilă față de unele adevăruri abstracte – , mă lăsam prins în această plasă.
(Din Viața unui om singur,
de Adrian Marino,
Polirom, Iași, 2010, p. 22)