Pocăința cea lucrătoare

P

Când ne gândim la pocăință, vedem mereu imaginea obscură sau cenușie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat și de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinței, mai bine zis, trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăința trebuie să crească în bucurie și lucrare. Fără acestea pocăința este neroditoare, fără aceste, ceea ce putea deveni pocăință se transformă în regret, regret steril, care de cele mai multe ori omoară forța de viață în loc să o trezească, să o înnoiască.

Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei și asupra căilor lui Dumnezeu ne punem în fața păcatului nostru, în fața infidelității față de cea mai înaltă vocație a noastră, atunci, desigur, în inima noastră se înfige o durere acută, o rușine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puțin cu ceea ce a pus la cale Dumnezeu făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim o viață nouă.

Da, trebuie să zăbovim asupra trecutului, să scrutăm cu privire neîndurătoare laturile întunecate ale gândurilor și zvâcnirilor inimii, ale dorințelor, ale faptelor și ale atitudinilor. Să privim la acestea treaz și cu asprime, după cum îl examinează medicul pe bolnav, cum privim uneori, la drumul de noapte, calea: ca să nu ne rătăcim, să nu cădem.

Toate trebuie să le vedem, tot ce este accesibil privirii, și pentru toate să răspundem cu sinceritate; să ne asumăm până la capăt rușinea, să primim până la capăt suferința, să nu căutăm scuze pentru ca durerea să fie mai puțin acută, iar rușinea mai puțin arzătoare.

Doar trăindu-ne umilința cu toată puterea posibilă ne putem rupe de ceea ce provoacă această umilință. Pe când dacă încercăm să ne atenuăm puțin chipul păcătoșeniei, să ne facem rușinea ceva mai acceptabilă, dacă ne străduim să înăbușim în noi această durere, atunci pocăința devine imposibilă. Căci doar prin conștientizarea groazei, a puterii ucigașe a păcatului, a rușinii față de faptul că eu însumi nu sunt vrednic de mine – cu atât mai mult de alții și de Dumnezeu – putem găsi în noi puterea de a ne smulge din această captivitate; însă cât timp ne complăcem în captivitate, rămânem captivi…

Însă când se întâmplă acestea, nu trebuie să cădem în disperare, nici să ne oprim aici…

Dacă am examina păcătoșenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, discrepanța între ceea ce am fi putut fi și ceea ce suntem, nepăsarea noastră față de oameni, dacă am conștientiza astfel toate acestea, dacă le-am putea privi cu groază și să ne îngrozim cu adevărat de ele, am putea auzi chemarea Mântuitorului: „Spune: dacă vei fi iertat, dacă îți voi spune acum că te iubesc cu toată viața Mea și toată moartea Mea, cu Crucea, Răstignirea și cu Învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie și recunoștință?”

Cu bucurie, pentru că, chiar dacă eu nu mă pot ierta și vindeca pe mine însumi, pot fi iertat și vindecat de puterea lui Dumnezeu. Iar cu recunoștință, deoarece, dacă lucrurile stau anume așa, atunci, cu adevărat, viața creștină se reduce la un singur lucru: cu tot cugetul, cu fiecare mișcare a inimii, cu toată voința și hotărârea, cu toate faptele mele să exprim mulțumire pentru faptul că sunt mântuit, pentru că sunt atât de iubit de El. Și, dacă sunt într-atât de iubit, viața mea trebuie să devină un semn viu, nesfârșit al recunoștinței față de Dumnezeu, pentru că El este, pentru că El poate să ne iubească atât de mult.

(Fragment din Despre întâlnirea cu Dumnezeu, de Antonie de Suroj, Sophia, București, 2006, pp. 127-130, 141-142)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.