Petre Pandrea despre Vladimir Ghika (3)

P

Continuare de AICI:

Cunoşti poziţia mea. Aş putea fi ateu, dar mi se pare prea grosolan, prea ieftin şi inexact ca teorie a cunoaşterii. Aş vrea să cred, dar nu pot. Nu s-a pogorât harul asupra mea, nici ortodox şi nici catolic, deşi porumbelul Duhului Sfânt nu poartă cocarde. Am rămas în solitudine şi suferinţă. Am depăşit, recent, ca vârstă, jumătatea de secol. De peste trei decenii mă zbat zadarnic în problematica religioasă, iritată de exagerări confesionale, ducând pe braţe cadavrul sufletului meu. Am rămas cu doctrina străbunilor, cu biserica lor, în comunitatea de dragoste şi destin, cum defineşte naţiunea un filosof al nostru socratic, otrăvit în vijelia politică izbucnită în 1939.

Destul despre mine! Tu vrei să ştii despre compatriotul meu, despre fiul rătăcit al ortodoxiei. Dar ce să mă fac? Viaţa noastră, aici, este atât de împletită, soborniceşte, într-o Patetică valahă, într-o agonie comună şi îndelungată, de care nu scapă nici ortodox şi nici catolic, nici protestant şi nici mahomedan, nici ateu şi nici agnostic, nici ţăran, nici muncitor şi nici mandarinul din mine, retras în Turnul de Ivoriu, oficiind liturghii pentru Neant şi Hazard, căutând să înlătur, sau să atenuez, pentru semeni, forţele oarbe ale istoriei universale.

Începând din noiembrie 1938, îl vedeam destul de des la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Eu îmi confecţionam cărţile mele juridice şi filosofice, pe care aş vrea să le ard într-o piaţă publică, dacă nu mi-ar fi frică de ostentaţie şi poliţie. Priveam la impozantul călugăr catolic cu aprehensiune confesională şi cu adversitate filosofică şi politică. Eu eram un democrat foarte înaintat, ceea ce se cheamă un progresist. Nu ieşisem formal din biserica mea, dar mă depărtasem, interior, fiindcă prelaţii noştri deveniseră paladinii idealurilor mincinoase şovine, naţionaliste, uneori rasiste, profasciste, fasciste sau hitleriste, după cum, mai târziu, după 23 August 1944, s-au aruncat orbeşte în braţele călăilor care gâtuiau libertăţile poporului, în numele unei teologii materialiste, bigote şi sanguinare, reprezentate de triumviratul nefast Teohari-Luca-Pauker, prin stimulentul şi intermediul Patriarhului Justinian Marina, un hăndrălău cu instincte de hoţ de cai, cu strămoşi geambaşi. În februarie 1938, se instaurase prima dictatură: dictatura Regelui Carol II, prăbuşită peste doi ani în răzmeriţă, turpitudine şi fugă la Lisabona, însoţit numai de Elena Lupescu. Biserica ortodoxă, prin Patriarhul Miron Cristea, care a fost şi prim-ministru, a fost amestecată în această sumbră aventură de alcov şi cadavre.

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.