Exercițiu de neuitare: Lev Tolstoi

Într-un 20 noiembrie, anul 1910, Lev Tolstoi se stingea la Astapovo, provincia Riazan. Scriitor de forță, maestru al literaturii realiste – cum a fost numit mai târziu – și unul dintre cei mai mari romancieri ai istoriei, Tolstoi s-a născut într-o familie aristocrată. Înainte de a împlini doi ani (1830), mama sa, Maria Nikolaevna (născută prințesă Volkonskaia) moare lăsând în urmă un gol imens. În anul 1837 se stinge și tatăl său, Nikolai Ilici, conte Tolstoi, iar băiețelul va fi preluat de bunica sa. Dar, destinul face ca și ea – bunica – să se stingă 11 luni după moartea tatălui, iar următorul tutore, mătușa Aleksandra, va muri și ea în 1841. Împreună cu cei patru frați ai săi, Lev este dus la o altă mătușă în Kazan (sudul Rusiei). Mai târziu va povesti cum o verișoară mai mare (Tatiana Alekseevna Ergolskaia) ce a avut cea mai mare influență asupra lui în adolescență. La prima tinerețe îi va scrie acesteia câteva scrisori emoționante și o va prețui cu adevărat.

În ciuda unei copilării tumultoase, Tostoi a făcut efortul de a o depăși într-un mod inteligent. Prima sa scriere se va numi Copilăria (Detstvo, 1852), fiind o reluare ficționalizată și nostalgică a primilor ani de viață. Educat acasă de profesori particulari, s-a înscris apoi la universitatea din Kazan, ca student la limbi orientale. Rezultatele slabe l-au silit să se transfere la Facultatea de Drept, unde a avut un oarecare succes. Etica și literatura continuau să-l atragă cel mai mult. Mare cititor de Laurence Sterne, Charles Dickens și Jean-Jacques Rousseau, a fost destul de singuratic și neînțeles. În viața particulară încerca să fie un om de societate, jucând cărți, blajin dar și dedat la plăceri fizice de tot felul. În 1847 începe să țină un jurnal – după ce în prealabil părăsește universitatea – și încearcă să scrie cât mai diferit cu putință. Conformarea unor anumite reguli, fie ele și literare, i se pare o prostie imensă.

Fără a intra în prea multe detalii, ne vom mărgini la a aminti cele două opere capitale: Război și pace (1865-1869) și Ana Karenina (1875-1877). Cam în acastă perioadă, Tolstoi va deveni foarte preocupat de creștinism și de viața devoțională. În opoziție cu destrăbălarea altor vremuri, el încearcă să răspândească acum în jur mai multă lumină și mai multă înțelegere. A comparat creștinismul cu o lampă care nu stă pe loc, ci este purtată de oameni înainte; ea luminează zone morale mereu noi și revelează idealuri încă mai înalte pe măsură ce omenirea progresează spiritual. Cu exepția fiicei sale Aleksandra (care i-a devenit moștenitoare), familia a fost ostilă față de ideile sale radicale. Relația conjugală a avut mult de suferit, iar biografii pendulează fie într-o parte fie în cealaltă.

Sub presiunea situației de acasă, Tolstoi și-a părăsit la un moment dat soția, pe Iasnaia Poliana, împreună cu fiica și cu medicul său. Presa a reușit să-i dea de urmă și să consemneze tragicul final. Bolnav de pneumonie, marele scriitor se stinge în suferință pe o bancă din gara Astapovo. Departe de familie și de admiratori, ca un leu rănit, Lev Tolstoi va pleca din această lume după ce o va fi marcat într-un mod unic. Biografia lui dovedește cum un om poate trăi stările cele mai contrare înt-ro singură viață. Iubitor de plăceri în cel mai nesățios mod, apoi mistic radical; prietenie de o profunzime uimitoare și resentimente duse până la ură. Un succes literar imens care se pliează pe o personalitate extrem de dificilă și controversată. O înțelegere profundă a oamnilor și un radicalism feroce în relație cu aceștia. Toate acestea – și încă multe altele – se regăsesc în fibra intimă a lui Tolstoi. Dar, care dintre noi, citindu-i capodoperele, nu a fost fascinat de tablourile sale literare?! Poate că azi e un prilej nimerit să ne gândim la cât de trecătoare și întortocheată e viața. Și, mai mult, să o așezăm în mâna bunului Dumnezeu. Cu El putem începe bine, dar mai ales putem finaliza glorios.