La 27 noiembrie 1884 se năștea, în satul Pârscov, poetul Vasile Voiculescu. Buzoianul avea să devină medic, meserie pe care și-o va face cu pasiune mai toată viața. Își descoperă totuși de timpuriu o anumită înclinație literară. Avea să fie mai mult decât atât. Tânărul Voiculescu va descoperi în scurtă vreme că are condei, lansându-se încet dar sigur în viața literară.
Să mai precizăm că înaintea facultății de medicină pe care-o termină la București și-a început cursurile universitare la Facultatea de Litere. În aceeași perioadă se căsătorește cu Maria Mittescu (și ea studentă la medicină), căreia îi dedică poezii și scrisori de dragoste. Debutează în revista Convorbiri literare (1912), iar în timpul Primului Război Mondial devine medic militar (la Bârlad). Editorial va debuta abia în 1916 cu volumul Poezii. Din același an începe și colaborarea cu revista Flacăra, după ce în prealabil fusese recomandat de Macedonski.
Creația sa poetică a fost influențată de Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță și George Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică avea accente profund religioase. Această perioadă a fost străjuită de două recunoașteri însemnate. În 1918 primește Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului, iar în 1941 a fost distins cu Premiul Național de Poezie. Mai merită să amintim din lucrările sale: Urcuș, Întrezăriri, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, Fata ursului etc.
Intenționat am lăsat la urmă partea cea mai dramatică a vieții marelui poet. Datorită convingerilor sale profund democratice comuniștii îl vor arunca în închisoare timp de patru ani. La momentul încarcerării avea peste 70 de ani… În acest timp, printr-o complicitate rușinoasă cu o seamă de literați deja vânduți, opera lui Voiculescu a fost interzisă. Oameni de rând au fost anchetați pentru că îndrăzniseră să păstreze vreun volum sau să citească nepoților vreo poezie cu pricina. Deținut fiind, Voiculescu va scrie și va încuraja. Niciodată nu s-a dat bătut și nu a făcut jocul puterii totalitare. A văzut Jilava și Aiudul, dar a ieșit de acolo pur și temerar.
Ultima parte a vieții o va dedica meditației și scrisului. Se alătură grupării Rugul Aprins (inițiată de Sandu Tudor la Mănăstirea Antim), unde se întreține cu mulți dintre intelectualii vremii. Alex. Ștefănescu l-a numit un fel de Schwartzenegger al începutului de secol douăzeci și cred că avea dreptate. Răstimpul dintre eliberare și deces a fost doar de… un an. Foarte puțin timp, dar foarte intens. Dacă la asta mai adăugăm și chinurile groaznice ale tuberculozei care-i decima coloana vertebrală, atunci tabloul este elocvent. În 1993, Academia Română l-a desemnat ca membru post-mortem.
În fața unui asemenea monument de rezistență și creativitate ar trebui să ne ridicăm pălăria. Cred că sunt mulți care o fac, iar această aducere aminte țintește spre o astfel de atitudine. Dar, să-l lăsăm pe Voiculescu să încheie: Știu și-o voiesc; aceasta mi-e ultima viață…/ Nu mai renasc deacuma, căci iată, Te-am găsit./ Deschizi eternitatea: în pacea ei măreață/ Se-ncheie rătăcirea-mi, c-un glorios sfârșit…
„Zahei orbul”, o carte cu teme intortocheate. Recomand.