Exercițiu de neuitare: Henryk Sienkiewicz

E

La 15 noiembrie 1916, retras la Vevey (Elveția), se stingea marele scriitor Henryk Sienkiewicz.  Născut într-un orășel din Polonia (la 5 mai 1846), a avut parte de o familie deosebită. Înainte de a deprinde scrisul și cititul, micuțul a învățat tot felul de tradiții cavalerești și patriotice, învățând pe de rost Cântecele istorice ale lui J.U. Niemcewicz. Părăsește școala fără a susține examenul de maturitate (în 1865), dar revine un an mai târziu pentru a da „cezarului ce este al cezarului”. Urmează apoi cursurile facultăților de drept, medicină și, în cele din urmă, filologie.

Devine ziaristul preferat al varșovienilor. Editorialiile sale, cronicile și micile comentarii erau savurate de intelighenția poloneză și nu numai. Pe această primă culme a succesului literar, Sienkiewicz pleacă în America. Se întâmpla în 1876, iar destinația era California. Aici, împreună cu o seamă de prieteni (printre care actrința Helena Modrzejewska), înființează o fermă impresionantă. Deși la început era impresionat de Lumea Nouă, observă destul de repede o sumedenie de neajunsuri. Este șocat de tragedia indienilor pe care o asociează cu o perioadă grea din istoria Poloniei. Resemnat și în bună măsură dezemăgit, după ce încearcă din răsputeri să se integreze, se întoarce totuși în țară (în 1878). Ei bine, abia după această revenire în Polonia, scriitorul va începe scrierea primelor romane. Atras de istorie, scriitura lui va însemna de fapt o relatare ficțională a unor fapte care, de altfel, sunt plasate într-o perioadă precisă din istoria lumii. Este ceea ce va purta numele mai târziu de „roman istoric” sau „istorie romanțată”.

Este vorba, cu precădere, de romanele Quo vadis (1896) și Prin foc și sabie (1884). Câte fetițe n-au primit în România post-decembristă numele de Ligia, pornind de la personajul din Quo vadis?! Odată cu acest personaj feminin de excepție, au intrat în conștiința cititorilor și nume precum Petronius, Vinicius și Ursus. Aceste scrieri și altele de același gen s-au bucurat de un succes răsunător, dar și de critici acerbe. Pe măsură ce erau traduse în alte limbi, ambele tabere deveneau tot mai numeroase și mai vocale. Și, cum putem intui, această „vrajbă a ideilor” n-a făcut decât să-i sporească notorietatea, ajungând chiar din timpul vieții extrem de apreciat.

Setos de cunoaștere și viață, în 1886 întreprinde o amplă vizită în Orient, iar istoria consemnează chiar o oprire la București. Pe de altă parte, primul deceniu al secolului XX a fost o perioadă grea pentru intelectualitatea poloneză. Datorită avântului mișcării muncitorești, creația marelui scriitor a fost afectată substanțial. Nu era singurul în această situație, desigur, dar era probabil personalitatea literară cea mai impunătoare. Dar și în aceste vremuri de răstriște răsare o lumină, o flacără de speranță ce nu se va mai stinge niciodată. În anul 1905, Sienkiewicz primește Premiului Nobel pentru Literatură, într-o perioadă când întreaga Europă trăia momente intense și provocatoare.

Începe Primul Război Mondial, moment care-l va prinde pe Sienkiewicz în Elveția. Aici, împreună cu Igancy Paderewski fondează Comitetul de ajutorare a războiului din Polonia. Sfârșitul îl găsește ajutându-și semenii. Deși la adăpost în munții Elveției, scriitorul nu și-a uitat conaționalii greu încercați. Chiar la senectute, atins deja de boală și slăbiciune, cei apropiați mărturisesc despre vivacitatea cu care lucra, încercând să  fie aproape câtor mai mulți dintre polonezi. Se stinge activ și preocupat de ceilalați și va fi înmormântat la Vevey. După ce negura războiului s-a risipit, osemintele i-au fost aduse în patrie (în 1924).

O viață pusă în slujba științei și a ficțiunii. Mintea sclipitoare a unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori europeni a cuprins amble dimensiuni. Pasiunea pentru istorie s-a concretizat în măiestria cu care a scris romanele, multe dintre scrierile sale fiind ferestre înspre trecut. Despre ecranizarea acestora nici nu mai vorbim. O gândire fecundă și o operă care continuă să fascineze mereu.

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.