Nimeni nu-i dăduse această însărcinare, și-o luase singură, și din simțământ de datorie, nu spre a-și câștiga pâinea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele, își sacrificase ea tihna orelor sale de repaus; iubirea către sărmanele copile a făcut-o să se ostenească, și singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelei sale.
Aprecierile pline de candoare de mai sus îi aparțin lui Ioan Slavici și sunt rostite la adresa d-nei Ana Racoviță-Davila. Aceasta, împreună cu soțul ei – medicul Carol Davila, a fondat în 1862 un orfelinat pentru fete. Locația era chiar proprietatea ei din Dealul Cotrocenilor, un spațiu cu adevărat remarcabil al Bucureștiului.
Datorită profesionalismului ei, primește de la doamna țării pe acea vreme – Elena Cuza – 1.000 de galbeni pentru ridicarea unei clădiri care să adăpostească orfelinatul. Stabilimentul este construit tot în Dealul Cotrocenilor pe un teren primit de la un unchi de-al ei. De-a lungul a 12 ani conduce azilul cu o vocație de excepiție, ajungând să se ocupe de 330 de fete orfane. Nu a fost niciodată o directoare în sensul oficial al cuvântului. Era mai degrabă mama acelor copile, un adevărat mentor pentru atâtea ființe fără de ajutor. Începând din 1865 sunt primiți aici și copii ai unor părinți săraci sau infirmi, sau a unor intelectuali ai vremii care aveau o situație precară din punct de vedere financiar. Fetele beneficiau de școala normală pentru cele ce aveau aplecare spre învățătură și un atelier de croitorie și țesătorie pentru orfanele care n-aveau aplecare spre carte.
La 13 ianuarie 1874, în timp ce asista la o conferință a soțului său, Ana are un acces de friguri. Farmacistul Laboratorului de Chimie al Spitalului Colțea i-a administrat, în loc de chinină, un gram de stricnină, fapt care a dus la moartea sa fulgerătoare.