E interesant că m-am gândit întotdeauna la Dumnezeu ca la cel mai de treabă tip care există. Și totuși… Îl aruncasem în rolul unui ticălos autocrat, dicatatorial, sau cel puțin Îi răspundeam astfel, plin de furie, revoltă și ură. Problema era, desigur, că nu asta era revelația la care sperasem. Nu era ce vroiam să aud. Vroiam ca Dumnezeu să mă sfătuiască doar un pic, cam cum ar face un avocat sau un contabil pe care aș fi liber să-L accept sau să-L resping. Nu vroiam o mare revelație, mai ales nu una în care Dumnezeu să îmi spună: LASĂ-MĂ PE MINE SĂ CONDUC. După mulți ani încă mă străduiesc să trăiesc la înâlțimea acestei revelații, să mă abandonez în mâinile lui Dumnezeu, învățând să mă las întrânt și să Îl pirmesc cu bucurie ca pe șoferul vieții mele încă adolescentine.
(Fragement confesiv din Drumul către tine însuți și mai departe, de Scott Peck, p. 92)