Ceea ce vă ofer nu e decât o pregustare. Preotul și clasicistul Ioan-Florin Florescu ne pune la dispoziție, prin intermediul Editurii Polirom, un Jurnal scoțian. Este retrospectiva ultimilor ani (începând cu 2011) când, sub auspicii sensibile, a părăsit România pentru a-și trăi propria diasporă scoțiană. Sunt în plină lectură a cărții, dar mi-a atras atenția felul cum își descrie relația cu mama și, inevitabil, cu… tatăl cel violent.
Cea mai fascinantă jucărie pe care am văzut-o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut-o în mâna unui băiat, cum a aţintit-o la soare asupra unui petec de hârtie şi acela s-a aprins imediat. Mi s-a părut cea mai mare minune din lume şi, pe loc, i-am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi-au furat-o nişte ţigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă.
Nu mă mai săturam să-mi privesc degetele, unghiile, crestele şi şanţurile reliefului papilar, porii din piele, aluniţele şi firele de păr, apoi literele din cărţi, petele de cerneală de pe caiete, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen şi musculiţele moarte, toate se arătau sub lupa mea ca o lume descoperindu-şi numai pentru mine contururile fascinante şi detaliile necunoscute. Mai târziu, când am făcut biologie la şcoală, luam apă din bălţi şi mă chinuiam ore în şir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or, eu aveam o lupă puternică o lupă puternică. În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să-mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n-am simţit nevoia să-i spun nimic despre mine şi nici ea n-a simţit nevoia să-mi spună despre ea, ca şi cum ne-ar fi fost ruşine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc.