Oare ce sunt aceste treceri dintr-un an în altul decât repetiții pentru Marea Trecere? Această menghină a timpului în care suntem prinși între 31 decembrie și 1 ianuarie nu este altceva decât o anticipare a momentului final, când menghina va strânge plenar: între viața pământească pe care o lăsăm în urmă și viața cerească spre care ne îndreptăm. Trăirile – adesea contradictorii – pe care le încercăm de Anul Nou vor fi infinit mai mult amplificate în clipa Marii Treceri. Atunci nu vom schimba o cifră din coada unui număr, ci vom schimba totul, pentru totdeauna.
Lacrima o vom schimba atunci în bucurie, neputința în vitalitate, efermeritatea în eternitate. Atunci boala și suspinul vor fi fugind, dimpreună cu pandemia ce pare că se înveșnicește pe-aici. Moartea pune capăt păcatului – cum bine ne învățau Părinții Bisericii -, dar pune capăt și tuturor suferințelor asociate cu el. Produce durere în sufletele celor rămași, dar pentru cel adormit întru Domnul, ea este câștigul cel mare. A trăi hristic, a muri hristic. Ce poate fi mai înalt și plenar!
Să trecem dintr-un an în altul cu zâmbet și speranță. Să ne maturizăm făcând acest exercițiu și să ne întoarcem unii spre alții cu iubire. Să se ducă cele vechi și nepotrivite, să vină cele noi și prielnice. Să uităm cele ce trebuie uitate și să ne amintim cele ce trebuie ținute. Și, mai presus de toate, să nu ne întristăm nicidecum: e doar repetiție. E o deprindere sufletească ce ne va ajuta cândva, sper cât mai încolo. Așadar, trecere bună și grațioasă, acum… și atunci.