Evreii erau, mai presus de orice, istorici și Biblia este în mod esențial o scriere istorică de la început până la sfârșit. Evreii și-au dezvoltat capacitatea de a scrie povestiri istorice concise și dramatice cu o jumătate de mileniu înaintea grecilor, și întrucât adăugau permanent elemente noi consemnărilor lor istorice, au ajuns la un simț profund al perspectivei istorice, pe care grecii nu l-au atins niciodată. Și în descrierea personajelor istoricii biblici realizează un asemenea grad de percepție și un talent portretistic, încât nici cei mai desăvârșiți istorici greci și romani nu au reușit să îi egaleze. Nu există nimic în Tucidide care să se ridice la nivelul prezentării desăvârșite a regelui David, făcută în mod evident de un martor ocular de la curtea lui. Biblia abundă în personaje schițate cu tușe puternice, figuri minore fiind adesea scoase mult în relief printr-o singură frază. Dar accentul pus pe „actori” nu umbrește niciodată înaintea constantă a marii drame omenești și divine. La fel ca toți istoricii buni, evreii au știut să păstreze un echilibru între biografie și narațiune. Majoritatea cărților Bibliei au un cadru istoric, legat în totalitatea sa de un cadru mai larg, care ar putea fi intitulat „O istorie a lui Dumnezeu în relațiile Sale cu omul”. Dar chiar și acelea care nu au o intenție istorică bine definită, chiar și poezia, cum sunt Psalmii, conțin permanent aluzii istorice, încât în fundal se face mereu auzit marșul destinului, înaintând inexorabil din momentul creației și până la „capătul zilelor”.
(Din O istorie a evreilor,
de Paul Johnson,
Hasefer, București, 1999, p. 81)