Întâlnirea dintre Isus și femeia prinsă în preacurvie are un dramatism aparte. Prezentată doar în Evanghelia după Ioan (cap. 8), întâmplarea pune în atinteză două abordări în ceea ce privește Legea. Una este riguroasă, rapidă și hotărâtă (a fariseilor), cealaltă este flexibilă, tihnită și înțelegătoare (a lui Isus). Ei, fariseii, știau așa de bine ce au de făcut. Lapidarea era poruncită în Tora fără nici un echivoc, iar ei – apărătorii Legii – trebuiau s-o pună în aplicare.
Totuși, o duc și la Învățătorul. Să rateze un astfel de moment era exclus. În mijlocul oamenilor Îl întreabă pe Isus dacă are o altă opinie. Ar fi vrut să aibă o alta; l-ar fi prins oarecum. Dar Isus merge pe aceeași măsură, se conformează Legii vechitestamentale. Mai mult, preia conducerea întregii procesiuni. Ies din cetate, se pregătesc să o arunce pietrele ucigașe în femeia adulteră când, deodată, Isus pune condiția: Cel fără păcat să arunce primul? Un mic amănunt ai zice… dar un amănunt ce răstoarnă întreaga situație. Deși toți priveau la păcătoasa condamnată, acum trebuie să se pună ei înșiși pe cântarul sfințeniei. Rezultatul? Nimeni nu aruncă și, mai mult, pleacă toți. În timp ce Isus scrie pe pământ, rând pe rând păcătoșii se retrag. Avuseseră probabil singurul moment de recunoaștere a propriei vinovății, dar n-au știut cum să-l gestioneze. Să îți dai seama că ești păcătos, dar în același timp să pleci din preajma unicului Salvator… iată o tristețe enormă.
Isus se ridică în sfârșit. Femeia se uită buimăcită la El. Sunt doar ei doi, iar această postură o emoționează profund. Toți păcătoșii plecaseră iar ea sta acum față în față cu desăvârșirea întruchipată. Ce va face, Învățătorul? Se va apleca din nou să ia o piatră? Apoi mai multe… până o va nimici. El era Singurul în măsură, Singurul fără păcat. Dar Isus nu face asta. Constatând dezertarea pârâșilor, El face două lucruri: punctează vinovăția femeii și, apoi, oferă șansa unei reabilitări. În fața Legii, adulterina trebuia să moară; în fața Fiului lui Dumnezeu ea trebuia să trăiască. Se înțelege: să trăiască diferit. Nimic nu-i mai de preț decât schimbarea caracterului. Astfel, Isus nu doar că adaugă o altă interpretare aceleiași Legi, ci o aplică într-un mod suveran. Femeia se va întoarce acasă cu alte hotărâri, cu alte perspective. Liberul ei arbitru a fost pus din nou la lucru, dar pe un alt palier, într-o altă direcție.
Nu mai știm nimic de ea. A rămas ea fidelă soțului ei până la moarte? A mai avut ispite de acest fel dar pe care să le fi biruit în final? Sau a căzut din nou și din nou? Indiferent cum vor fi stat lucrurile, admir felul în care Isus îi responsabilizează pe oameni. I s-a dat o șansă, iar dacă o va fi călcat în picioare nu Dumnezeu va suferi. În fond, totul se rezumă la această dimensiune practică a umblării noastre cu El.