Sintagma îi aparține lui Ioan. În câteva cuvinte, apostolul iubirii descrie intensitatea ultimelor zile. Sunt zilele marilor confruntări, dar și a marii biruințe. De-a lungul lor, Isus rămâne ferm atasat de ai Săi. Apoi, după Înviere, îi va trimite în acea misiune mondială, misiune care trebuie să înglobeze toate neamurile.
Andre Scrima ne ajută aici cu câteva explicații. Mie mi-au plăcut mult. Nădăjduiesc să fie ziditoare și pentru alții…
În această expresie există o semnificație directă, limpede, anume că Isus i-a iubit pe ucenicii Săi până la sfârșitul vieții Sale pe pământ și nu i-a părăsit, nici nu s-a lepădat de ei, ci l-a iubit chiar și pe cel care avea să-L trădeze și să-L dea morții. Dar până la sfârșit mai înseamnă și: până când și-a desăvârșit lucrarea și planul de mântuire, până și-a împlinit misiunea – de vreme ce taina Euharistiei este semnul aceste iubiri continue care dăinuie până la sfârșit. Această iubire nu este doar cea istorică, adresată celor doisprezece apostoli, ci îi îmbrățișează și pe cei de după ei care Îl vor primi prin intermediul lor. Este o iubire care nu va înceta și nu va osteni niciodată, pe care nimic nu o va afecta.
Un al treilea înțeles al expresiei ni se adresează nouă, firii noastre slabe, întortocheate și complicate: Hristos ne-a iubit până la capătul duioșiei Sale, până la limita compătimirii Sale. Noi, când ne întâlnim cu o suferință puternică, un necaz sau o încercare, așteptăm și cerem alinare din partea celorlalți și o facem cu egoism, dacă putem spune așa, căci o considerăm ca pe un drept al nostru; suntem atât de preocupați de noi înșine, încât ni se pare că ceilalți există pentru a pune umărul la purtarea nenorocirii noastre. Această atitudine nu e greșită, e firească. Hristos însă, știind că îi venise ceasul și că merge la pătimire rodnică și la moarte rușinoasă, nu i-a uitat pe ai Săi și nu i-a neglijat. El nu are de gând ca, din pricina încercării Sale, să-i părăsească, să se izoleze, ci continuă să rămână cât se poate de transparent față de ei, se gândește la ei și la soarta lor, fiindcă ei mai rămân îl lume. Nici un egoism nu-L desparte de cei pe care Îi iubește, ci continuă să stea împreună cu ei, să-i întărească și să-i ocrotească până în ceasul din urmă, ca să-i predea Tatălui feriți de cel rău, dăruindu-le Duhul Sfânt. De aceea vom asista la o scenă uluitoare, care este pentru noi ca o icoană scumpă: Isus mergând spre răstignire, știind numai El ce avea să se întâmple, nu se închide în Sine, deși păstrează pentru Sine această cunoaștere care i-ar fi strivit pe ceilalți, ci stă printre ei ca unul care iubește.
(Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Humanitas, București, pp. 170-171)
Duminica seara, la Betel, Zaharia Bica a predicat din acest verset. Daca inregistrarea pe care o detin ar fi una buna as marketiza-o sa auda toti. Cu toate ca Socrate al nostru e atat de adanc pentru multimi..
Mă bucur pentru cei de la Betel. Zaharia Bica este unul dintre cei mai mari gânditori evanghelici ai momentului.
Din ce il cunosc, inclin sa cred ca nu doar al momentului.
Se prea poate să ai dreptate.
Sintagma „pana la sfarsit” este interpusa de Ioan in contextul spalarii picioarelor. Oare nu este o trimitere directa la actul umilintei pe care tocmai il practica, dezbracarea voluntara si spalarea picioarelor ucenicilor?
Fără îndoială. Semnificația imediată a expresiei este spălarea picioarelor. Este însă riscant să privim lucrurile unilateral. Trebuie să luăm în considerare și instituirea Cinei, ca și toate celelalte elemente de dinainte de crucificare.
Fii binecuvântat.