În vreme ce Isus mânuia tesla și colțarul în dugheana Lui din Nazaret, un glas răsunase din pustiu, dinspre părțile Iordanului și ale Mării Moarte.
Cel din urmă dintre prooroci, Ioan Botezătorul, îi chema pe iudei la pocăință, vestea apropierea Împărăției cerurilor, propovăduia neîntârziata venire a lui Mesia, îi dojenea pe păcătoșii ce alergau la el și-i cufundat în apa râului, pentru ca acea spălare a trupului să însemne începutul curățirii sufletești…
Chipul lui Ioan era făcut să cucerească închipuirile. Copil al bătrâneții și al minunii, fu hărăzit de la naștere să fie nazirean, adică fără pată; nu-și tăiase niciodată părul, nu băuse în viața lui nici vin, nici siceră, nu se apropiase de nicio femeie, nu cunoscuse decât dragostea de Dumnezeu.
De timpuriu părăsise casa bătrânilor și se ascunsese în pustiu. Acolo trăia de mulți ani, stingher, fără casă, fără cort, fără slugi, fără nimic al său, decât cu ce era pe el. Înfășurat într-o piele de cămilă, încins la mijloc cu un chimir, înalt, pârlit de soare, osos, cu păr pe piept, cu plete lungi pe spate, cu barba încâlcită de mai-mai să-i ascundă fața, rotea pe sub sprâncenele-i împădurite doi ochi scăpărători și sfredelitori, când de pe buzele-i ascunse țâșneau mărețele-i cuvinte de afurisenie…
Ioan, cu trupul ars de soarele deșertului, cu sufletul ars de dorința Împărăției, este proorocul focului. Vede în Mesia care nu va zăbovi prea mult pe Stăpânul flăcării. Noul Rege va fi un țăran nemilos; pomul care nu dă roadă bună fi-va tăiat și pus pe foc; vântura-va grâul pe arie și va arde paiele și pleava în focul cel nestins. Va fi un Botezător care va boteza cu foc.
(Din Viața lui Isus, de Giovanni Papini, trad. Alexandru Marcu, Ed. Orizonturi, București, 2012, pp. 60-61)