Mare praznic azi în ortodoxia românească. Este comemorat apostolul Andrei și mai ales marea ispravă ce se crede c-a făcut-o: încreștinarea poporului român. Despre faptul că Andrei a fost ucenicul Domnului și apoi un apostol în Biserica Primară nu ne îndoim. Cât privește misiunea lui de la nord de Dunăre, părerile specialiștilor sunt împărțite. Știu, este comod să ne știm încreștinați de un urmaș direct de-a lui Isus, dar și așa să fie mântuirea rămâne tot personală. Să rămânem totuși ponderați, mai ales că în mediul evanghelic nu avem „apăsarea” această liturgică (la venerarea lui ca sfânt mă refer).
V-aș propune totuși, drept meditație, două episoade fascinante din viața lui Andrei. Primul, ni-l descrie pe acest ucenic aducându-și fratele (pe Simon) la Mântuitorul. Admirabil entuziasmul acestui ucenic și felul cum pășește el în istoria biblică. Entuziasmul întâlnirii cu Hristos îi deschide ochii și inima către propria-i familie, către cei dragi. Gestul lui ne arată că o relație bună cu Dumnezeu nu presupune o retragere suspectă din lume, ci aducerea lumii în proximitatea Mântuitorului. Al doilea episod se referă la minunea înmulțirii pâinilor. Spre deosebire de ceilalți ucenici, Andrei are ochi și pentru lucrurile minore. Doar el observă mica resursă din traista băiețelului (cinci pâini și doi pești), dar ce important va deveni acest amănunt. Merindea micuțului ascultător va deveni materia primă a minunii ce tocmai sta să se întâmple. Era mai puțin decât cei 200 de lei din bugetul ucenicilor, dar era suficient atâta timp cât ajunge în mâna lui Isus.
Să remarcăm discreția lui Andrei. Să medităm la ea. Nu face gălăgie niciodată și nu iese în evidență într-un mod gratuit. Este omul gesturilor mici, dar care reverberează peste veacuri. Iar dacă ar fi să-i găsim o calitate în raport cu Isus, am putea spune simplu că Andrei era mereu acolo. Era exact în locul unde se afla Mântuitorului lui și unde cei dragi aveau nevoie. Ce frumos!